Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

În campanie cu Adriana Săftoiu

Recunosc, și să nu râdeți: m-am hotărât să citesc Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu după ce-am terminat de văzut The West Wing, din simpla curiozitate de a afla ce înseamnă o campanie electorală românească, indiferent pentru ce funcție. Trăiam cu impresia că jocul ăsta, la care americanii sunt profesioniști (și e suficient să urmăriți cursa prezidențială care doar ce-a început ca să vă dați seama), la noi se întâmplă cam după ureche, pe principiul dăruiești și primești, adică dăruiești niște ulei, niște zahăr și niscaiva promisiuni sefeistice și primești la schimb niște voturi la superofertă. Citeşte tot articolul

Despre capcanele istoriei cu Lucian Boia: elita intelectuală între 1930-1950

Am citit Capcanele istoriei în timp ce istoria recentă ne prindea în capcană şi pe noi: în 2004 scandam în Piaţa Universităţii pentru un preşedinte, iar în 2012 în aceeaşi piaţă protestam împotriva lui. Democraţia, a spus atunci un prieten, înseamnă libertatea de a te râzgândi. Am înţeles că exact asta a lipsit elitei intelectuale între anii '30-'50, libertatea de a se răzgândi. Pentru că în cel mai tulburat climat politic din istorie de cele mai multe ori alegerea se dădea între Academie şi Puşcărie, opţiunile se polarizau la extreme. Citeşte tot articolul

Wally Olins – brandingul pe înțelesul tuturor (aproape)

Orice domeniu are un guru, un nume la care toți zâmbesc cu respect atunci când îl aud și ale cărui cuvinte sunt literă de lege. În branding, acesta este simpaticul domn Wally Olins. Un "brand al brandurilor", vorbele sale devin standarde și realizările sale studii de caz. Cine deci ar fi fost mai în măsură să scoată un "manual de branding"? Citeşte tot articolul

De la carte la film: Do blade runners dream of electric sheep?

I've seen things you people wouldn't believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhauser gate. All those moments will be lost in time... like tears in rain... Time to die. Mi-e destul de greu să-mi explic de ce mă întorc mereu și mereu la Blade Runner, ca și cum nimic din ultimii treizeci de ani n-ar fi fost în stare să-l egaleze, tocmai pentru că nu-i așa. Și ca filosofie, și ca efecte speciale, și în construcția unei lumi care, deși nu e personaj principal în film - cum se întâmplă de multe ori în science fiction - îți trasează din start, discret, coordonatele acțiunii. Lumea a evoluat, paranoia lui Dick - care transpiră și în film, chiar dacă ceva mai elegant decât în carte - deși și-a găsit la perfecție locul printre maniile anilor '80, ca o frecvență joasă care a răsunat pe tot parcursul Războiului Rece, azi te-ar face vedetă de reality show, mai degrabă decât să fie reflexia unei temeri fundamentale. Citeşte tot articolul

Monştri

Apropo de viermi, pitici, "chiori"  şi vrăjitoare. De ce simţim mereu nevoia să materializăm răul? Prezenţa lui nu pare să fie niciodată „satisfăcătoare” la nivelul invizibil al ideilor. E ca şi cum dacă ne revoltăm împotriva unor lucruri invizibile, riscăm să fim consideraţi nebuni. Avem nevoie să asociem răul şi pericolul cu urâtul, scârbosul, diformul şi monstruosul. Citeşte tot articolul


Legături de familie în Lumina clară a zilei, de Anita Desai

Am ales să citesc un roman indian, zilele trecute. Nu pentru că am prea mult timp, nu dintr-o curiozitate capricioasă şi în nici un caz din cauza condiţiilor meteo. A fost vorba de o foarte personală meteorologie a lecturii, pentru că în ultimii doi ani, la sfîrşitul lui ianuarie îmi strîngeam bine rucsacul de şireturi şi plecam în India. Pentru că anul ăsta nu s-a mai putut, am rămas măcar cu cititul şi n-a putut să mă scuture de nostalgia asta subcontinentală mai nimic altceva. Citeşte tot articolul

Bîlciul deșertăciunilor – Bal de iarnă cu un victorian hîtru şi invitaţii lui

Pătura groasă de zăpadă îmi face poftă să scriu despre o carte numai bună de scuturat în zile ca astea. E un clasic de proporţii respectabile, genul în jurul căreia te învîrţi mult pînă s-o alegi, una pe care  aş pune-o în oglindă cu Război şi pace. Şi e, mai ales, acel gen de roman care nu se mai scrie şi care nu se mai poate scrie azi: buna şi vechea panoramă cu vedere de sus, oferită cînd cu maliţie, cînd cu ironie, cînd cu înţelegere de un observator care are acces la fiecare gînd şi copcă de corset. E o carte cu personaje de toată mîna, dar foarte clar distribuite în rol, excepţii confirmînd doar regulile unei lumi bine aşezate, chiar şi în ficţiune. E Bîlciul deşertăciunilor. Citeşte tot articolul

O experiență personală, de Kenzaburo Oe

Ce ciudat, să ți se spună Bird și să fii închis în propriile cuști: a nefericirii, prin viața familială; cea a limitării proprii, prin profesia sa și cea care îi înăbușă orice elan, socială, a vieții cotidiene din Japonia. Visul lui Bird e să ajungă în Africa, e gândul ce-l ține pe linia de plutire și-l face să viseze. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum le plănuiești. În O experiență personală, câștigătorul premiului Nobel pentru literatură, Kenzaburo Oe, transformă experiența proprie în ficțiune. Citeşte tot articolul

Carnetul auriu de Doris Lessing

În Carnetul auriu al lui Doris Lessing vezi o altfel de lume. Una în care citeşti despre gândurile tale reale, în care spaţiul cărţii nu le mai aparţine altora, iar tu nu trebuie să te transformi în altceva ca să ai acces la el. E spaţiul gândurilor şi al vieţii tale. Cele două există, în sfârşit, simultan, în acelaşi loc. Citeşte tot articolul


Oglinda lumii. Istorie proaspătă a artei. Reţetă nouă!

Trebuie sa recunosc: Oglinda lumii mi-a atras atenţia în primul rând pentru că e o ediţie foarte frumoasă şi în al doilea, pentru că se numeşte aşa: Oglinda lumii. Când m-am gândit la implicaţiile lui, titlul mi-a displăcut imediat. Arta numai oglindă nu e, iar dacă ar fi, n-ar fi una a lumii, ci a unor indivizi…. Dar, cel puţin, era un titlu ceva mai inventiv (rar i se întâmplă unei istorii a artei!) şi, după ce am citit ce povesteşte Julian Bell, mi-am dat seama că, de fapt, e şi unul foarte potrivit pentru felul în care vede el lucrurile. Citeşte tot articolul


Iepurele de suburbie. Despre Updike, cu întîrziere

O restanţă importantă din anul editorial trecut vizează o carte care cere un plonjon serios şi  încheie o serie clasică deja a literaturii americane contemporane, şi nu numai. E vorba de ultimul roman din ciclul „Rabbit“, de John Updike, Rabbit se odihneşte, pentru care „cronicarul adulterelor suburbane“ a primit Premiul Pulitzer. Citeşte tot articolul

Romanul natural al lui Gospodinov

Am citit cartea asta acum câteva luni și tot n-am apucat să pun în litere pixelate ce cred despre ea. Când în final m-am apucat să scriu, mi-am dat seama că nu-mi mai amintesc mare lucru din ea. O fi de vină și memoria mea proastă, dar ăsta nu-i lucru bun pentru o carte. Ce mi-a rămas în minte înainte să o răsfoiesc din nou? Citeşte tot articolul

Oameni dificili. Portrete de Vlad Mixich

Cînd toată presa dă în clocot comentînd ceea ce se anunţă cea mai importantă lege din 2012, cea a sănătăţii, iar scandalul Arafat-Băsescu antrenează patos şi în media, şi în discuţiile din tramvai,  nu cred că e moment mai bun pentru a citi cartea jurnalistului care l-a surprins pe creatorul SMURD-ului într-un portret care merită toată atenţia: Vlad Mixich, al cărui nume e, de puţină vreme şi pe coperta unei cărţi – Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie (Editura Humanitas). Citeşte tot articolul