Bookaholic

Apocalipsa mea internă

Întâi vine panica. Simt cum îmi zboară pământul de sub picioare, rămânând totuși locului, dar în cădere. Gravitația mă apasă. Cad, cad fără să mă izbesc, fără să mă opresc, aruncată într-o plonjare ce nu se mai termină. Picioarele mi se înmoaie când aud vestea. Panica toarce în mine și lasă loc unei frici ce face să-mi bată inima tot mai aprig. O simt în gât, parcă îmi iese din piept, mi se zvârcolește acolo și vreau să o țin locului. Așa că o apăs cu mâinile să o potolesc doar. De oprit se va opri ea când îi stă scris. Curând. Deja am aflat.

Este un moment de care am fost mereu conștientă, dar numai la nivelul inconștientului. Acum, din viitorul acela nedefinit și ipotetic, mi-a răsărit la realitate. Voi muri. Peste cinci ani. Voi dispărea din lumea aceasta așa cum o știu eu, și nu știu unde mă voi duce. Frica și-a găsit în mine culcușul. Este o angoasă ce mă înăclăiază. Îmi mai rămân 1825 de zile. Plus încă una, de la anul bisect ce va veni. Deci 1826.

Vine apocalipsa. Apocalipsa mea. E un cutremur ce se zguduie în mine și va dura cinci ani în care mă va sfărâma puțin câte puțin și nu se va lăsa până nu va nărui totul. Mă va surpa cu tot fizicul și psihicul meu. Nu pot să fug; nu am unde și nici cum. Plăcile tectonice din mine deja se clatină și toate întrebările, gândurile-mi și viitorul pentru care spuneam că muncesc și mă pregătesc acum se ard în lava fierbinte a erupției interioare: apocalipsa mea internă.

Încep să mă dezbrac de toate visele și ambițiile mele pentru viitor. Le dezlipesc de pe mine și apoi se spulberă singure. Nu mai au nici un rost. Nimic nu se va alege de ele. Degeaba am pus atâtea speranțe și efort în ele. În mai puțin de două mii de zile totul se va prăbuși. Odată cu mine. Acum realizez că tot ce făceam era o investiție pentru un viitor mai bun, mă îngrijeam de mine pentru o zi de mâine mai prolifică, fără să mă pregătesc de un mâine mortal. Prezentu-mi este malign.

Amețesc în propria-mi disperare. Mă simt goală. Goală de speranță. Nu îmi rămăne decât întrebarea: ce este de făcut cu timpul care mi-a rămas? O voce internă urlă în mine să mă salvez. Nu de apocalipsă, ci de inutilitatea gelationoasă ce mă poate cuprinde, dacă voi continua să exasperez în felul acesta. Și atunci mă cutremură adevărul acestei voci. Ecoul i se răsfânge în mine și își lasă undele sonore să-mi vibreze în toate organele. Brusc îmi dă un impuls, precum alarma ceasului de dimineață care mă trezește din somnolența viselor abismale. De data aceasta însă e apelul meu care sună. Apelul morții mele, sirena zilelor ce mi-au mai rămas.

Nu mai e vorba de muncă, societate, prieteni, sau familie. Mă îngroapă un egoism nebun. Sunt doar eu cu mine însămi în solitudinea mea. Așa voi muri, așa m-am născut. Singură în deznădejdea și chinul meu. Dacă moartea se întrevede ca o certitudine după cele peste o mie opt sute de zile dinaintea mea, atunci și angoasele mele parcă se diluează. Cu fiecare oră, minut, secundă. Tot ce mă înfricoșa până acum era că voi cădea, voi avea un accident, ceva nu îmi va ieși bine, voi greși cu ceva, mă voi îmbolnăvi… Astfel de temeri nu mai există. În fața morții m-am eliberat de ele. Sunt prizoniera propriei apocalipse și a nimic altceva. Am rupt lanțurile ce mă acaparau în viața de zi cu zi, cu rutina și grijile ce mă plafonau într-o existență prozaică.

Mă izbesc din nou de întrebarea ce îmi rămăne de făcut cu timpul ce mi-a mai rămas. Refuz să cred că resemenarea înseamnă pasivitate. Că nu am cum să-mi amân finalul și că trebuie să mă resemnez în fața zilelor numărate ce mi-au mai rămas, este adevărat. Dar refuz să mă înec în această resemnare mlăștinoasă, să mă blegesc într-o amorțeală proprie, să-mi înfășor în ghips creierul și simuțurile mele încă atât de fragede.

Mi-au mai rămas cinci primăveri de care să mă bucur. Cinci primăveri în care să simt mirosul cireșilor înfloriți, să le fac poze mintale pe care să le înrămez cu proprile amintiri, și să le iau cu mine acolo, unde va fi să fiu peste șase ani. Mi-au mai rămas 1826 de zile de recitit cărțile la care tot spuneam că vreau să mă întorc, și descoperit noi scriitori pentru care până acum nu am avut timp. Vreau să urc din nou pe Muntele Sufletului al lui Xingjian, să descopăr simbolurile unei naturi purificatoare, să reintru în auto-analiza obsesivă a lui Joyce sau Musil. Poate ar fi timpul să revin și la Sylvia Plath, să o acompaniez în depresia ei, recitindu-i versurile și proza atăt de contaminantă. Mi-ar putea alina și descânta zbuciumul. Sau mai bine să cad în hedonismul imoral al Gide, sau să plec în căutarea unei alte vieți, ca în povestea lui Orhan Pamuk. Ori mă retrag neînțeleasă de nimeni și nimic, dezamăgită de lipsa propriului talent în care atâta am crezut, precum Olafur din Lumina Lumii a lui Laxness, sau, din contră, adopt cinismul și frivolitatea personajelor lui Houllebecq, ori iau o pauză amuzându-ma cu replicile inteligente din romanele lui Jacobson. De altfel pot să abordez și atitudinea în care refuz să îmi plâng de milă și mă refugiez cu Kertesz, Böll, Grass, Coetzee, Oz, sau Jose Cela și mă identific cu personajele lor, victime tot ale unei apocalipse interne, date de circumstanțe precum războiul, povara unei identități neînțelese, închisoarea unei societăți divizate. Sau poate mă scutur de duritatea unei astfel de vieți și mă scufund în halucinația realității din romanele lui Robbe-Grillet. Ori cad pe derdelușul copiăriei cu sania lui Nosov, reîntâlnindu-l pe Habar N-am. Până să mor, atâtea personaje pot recăpăta viață în mine.

Așa îmi dau seama că tot ce pot să iau cu mine în singurătatea mea sunt cărțile pe care din păcate nu le-am scris eu, dar pe care din fericire le-am savurat ca pe o prăjitură madelaine a lui Proust, lăsând fiecare pagină să mă conducă în tot felul de cotloane ale vieții, exersându-mi mintea, imaginația și creativitatea, pe care, ce trist, nu am avut când și cum să mi le pun în practică. Sunt cărțile pe care le-am citit și le-am așezat pe rafturile minții cu care voi muri. Coridoarele vieții mele, îmi dau seama abia acum, se bifurcă și intersectează numai când dau de cărți bune. Ele au fost seva mea. De acum vor fi morfina ce îmi va alina chinul.

Dacă ceasul din sufragerie continuă să ticăie indiferent de ploaie, soare, noapte sau dimineață, amintindu-mi că secundele-mi sunt numărate, de ce atunci nu mă las în sfârșit să alunec în pasiunea scrisului, precum Anna Wulf din Carnetul Auriu al lui Doris Lessing? Așa decid să îmi petrec ultimii ani din viață nu doar citind, dar și scriind despre mine și gândurile mele, despre identitatea mea, socială, politică, intimă, despre apocalipsa mea interioară și despre vârtejul lumii mele, pe care o văd prin ochelarii mei invizibili, cu dioptrii însă enorme ce nu se dezlipesc de pe fața mea.

Ecoul vocii din mine încă răsună. Panica dăinuie. Căderea a luat sfărșit. Am aterizat nu pe pământul care mi s-a dus demult de sub picioare, ci la masa mea de scris, buimacă în fața foii albe ce absoarbe din mine atâtea gânduri și idei, în vâltoarea de cuvinte amestecate în propoziții pe care trebuie să mă calmez puțin, să le dau un rost, să le sortez și pigulesc ca să reflecte mai bine și mai clar ce vreau și cum vreau să spun. Timpul îmi e limitat. De fapt știam acest lucru, încă dinainte să aflu cât mi-a mai rămas.

m-as da cu curul de pamint

Eu nu as crede,indiferent cine mi-ar da aceasta informatie, refuz categoric sa cred !
Nimeni nu poate sti asa ceva,doar Cel ce ne-a creat stie cand se va sfarsi viata noastra pe acest pamant.Consider ca aceasta ipoteza cu sfarsitul lumii s-a nascut din dorinta noastra de a dezlega misterele,doar ca parerea mea este: Misterul ramane mister !

as incerca sa fac tot ce nu am facut pina acum,nu as mai trai in stres si m-as bucura mai mult de viata,mi -as vedea mai des prietenii si familia si as incerca sa fiu mai fericita si mai optimista cel putin in ultimii 5 ani din viata daca pina acum nu am reusti,as citi mai mult,as rade mai mult si nu m-as mai enerva din toate prostiile,as incerca sa vad viata dintr-o lumina mai buna

Mi-as trai viata ca de obicei, as avea grija de mine si de ceilalti, si as incerca sa imi indeplinesc visurile pe care mi le-am propus sa le implinesc pente o durata mai mare de timp, cum ar fi peste cei 5 ani.