După succesul internaţional al romanului său de debut, Imperfecţioniştii, Tom Rachman publică o carte complexă şi actuală despre fragilitatea relaţiilor umane. Creşterea şi decăderea marilor puteri a fost considerat unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014 de către The New York Times, Kirkus Reviews, National Public Radio, American Booksellers Association, The Seattle Times, The Globe and Mail, The Vancouver Sun şi Daily Mail.
La World’s End, o librărie prăfuită dintr-un sat din Ţara Galilor, Tooly Zylberberg citeşte pe îndelete, tulburată doar de un asistent locvace. Când nu e în compania cărţilor, face plimbări lungi în natură, ia lecţii de desen sau cântă la ukulele. Până în ziua în care primeşte un mesaj pe Facebook: „Încerc cu disperare să dau de tine. Putem vorbi despre tatăl tău?”. Trecutul haotic şi misterios reîncepe s-o bântuie pe Tooly. Deşi a citit mii de poveşti, există una pe care nu o înţelege: chiar a ei.
La Bangkok, proaspăt sosită din Australia, fără prieteni, elevă în clasa pedantului domn Priddles de la Şcoala Internaţională King Chulalongkorn, Tooly, o fetiţă de nouă ani, evadează în universul lui Dickens, ale cărui cărţi le citeşte acasă, dar şi pe furiş la ore. Şi-ar dori o aventură adevărată, nu numai să privească păsările în Parcul Lumpini alături de tatăl său şi să urmărească la televizor partide de lupte. Într-o zi, când o femeie fascinantă se apropie de microbuzul şcolii şi îi spune: „Eşti chiar persoana pe care o caut”, Tooly ia o hotărâre îndrăzneaţa. Nu-şi imaginează că se află la începutul unei lungi călătorii, de peste douăzeci de ani, la finalul căreia va descoperi cât de fragil este adevărul.
„Un adevărat tur de forţă pentru minte şi pentru inimă.”
The Times
„Rachman are nevoie doar de câteva personaje bine conturate pentru a umple o pânză amplă şi o impresionantă bucată de istorie. Un roman foarte ambiţios… Bogăţia acestei cărţi devine şi mai evidentă odată încheiată lectura.”
The New York Times
„O poveste captivantă despre misterele eului, puterea cărţilor şi despre cum adevărul şi închipuirea se pot amesteca în mod inextricabil.”
Library Journal
Cartea „Creşterea şi decăderea marilor puteri”, de Tom Rachman, se va lansa la Bookfest 2017, la standul Editurii Humanitas, sâmbătă, 27 mai, de la ora 19.00. Vor vorbi: Radu Paraschivescu, Vali Florescu, Andrei Crăciun şi Denisa Comănescu.
„Creşterea şi decăderea marilor puteri”, de Tom Rachman
Traducere din engleză de Vali Florescu
Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2017
Înapoi acasă în Brooklyn, ea trase un pui de somn, obosită după o noapte petrecută în patul înghesuit, de o persoană. Când se trezi, se lăsase liniştea, fostul spaţiu de depozitare tremură când un camion supraîncărcat hurui pe Gowanus Expressway. Humphrey intră în camera ei cu o cană de cafea instant, o dâră de picături maronii pătând podeaua de ciment tot drumul de la bucătărie.
Se ridică şi luă cana cu mulţumiri. Nu era nevoie să explice absenţa ei de peste noapte – el îşi acoperea urechile ori de câte ori ea făcea vreo referire la vreo idilă. Humphrey refuza să recunoască trecerea ei de la stadiul de fetiţă la cel de femeie în toată firea şi încă o mai trata ca atunci când era mică; ca pe tovarăşa şi egala lui intelectuală. Orice altceva era privat. Ceea ce era în regulă, pentru că ea prefera să-şi păstreze sexualitatea pentru sine, mereu în haine neutre – haine bărbăteşti mirosind a naftalină şi adidaşi băieţeşti –, pe care le adoptase în adolescenţa ei timpurie.
La ora asta, aceste ţinute o făceau să se simtă comod; era de neconceput să poarte o rochie.
— Cum ziceai că te cheamă? întrebă Humphrey, aşezându-se pe marginea saltelei ei.
— Tooly.
— Şi cine eşti?
— Taci, a zis ea zâmbind.
— Îmi aminteşti de Leibniz.
— De cine?
— Un filozof german de la 1700. Şi el are tunsoare ciufulită aşa ca tine şi moare după ce piciorul e prins în avocado.
— Cum să mori de la un avocado?
— Dacă nu pricepi, prefer să nu-ţi explic. Nu e treaba mea dacă nu eşti intelectuală.
Ea închise ochii, amuzată, după care se ridică în picioare chiar acolo pe saltea şi îşi întinse braţele către tavan, trosnindu-şi-le.
— Azi am plimbat un porc, a zis ea. Sau ieri. Ce zi e?
— Mâine. Acum du-te să te speli, i-a spus el. Am chestiuni de discutat.
Îl cunoştea bine pe acest rus. Voia companie, îi fusese urât singur peste noapte, probabil o aşteptase până după miezul nopţii, stătuse cu urechile ciulite la uşă. Locuiau împreună de ani de zile, împărţiseră locuinţa în vreo zece oraşe. Cauza fiecărei mutări fusese Venn. Părăsea pe neaşteptate oraşul şi o invita pe Tooly să i se alăture peste câteva săptămâni în următorul oraş (era mai bine să nu călătorească toţi împreună). Lui Humphrey îi plăcea s-o însoţească, indiferent cât de tare complica acest lucru situaţia – toate cărţile alea de transportat! În unele oraşe, Tooly se întâlnea zilnic cu Venn şi era tovarăşa, confidenta, aliata lui. El chiar gătea pentru ea uneori, sau o lua cu el când se întâlnea în oraş cu asociaţii săi, inşi care altfel ar fi tratat- o de sus, dar pe care el îi făcea să tacă pentru a o lăsa să vorbească. Mergeau uneori kilometri în tregi împreună, uitându-se la lume şi glumind – erau perioade atât de pline de viaţă, încât treceau zile întregi fără ca ea să citească un cuvânt. Alteori, erau doar ea şi Humphrey.
Făcu duş şi, dată fiind ora târzie, se îmbrăcă direct în pijama. Humphrey o aştepta la masa de ping-pong, cu buzunarul drept al pantalonilor largi umflat de mingi, ca să nu fie nevoie să se
aplece când una dintre ele sărea departe – dacă vreo lovitură necesita mişcare rapidă, striga imediat „out“.
— Nu e afară doar pentru că n-ai tu chef s-o prinzi, Humph.
— Dacă nu atunci, întrebă el, atunci când?
Însă după doar două puncte îşi puse jos paleta şi se întoarse la canapea.
— Trebuie să mergem în altă parte.
— Unde?
— Trebuie să mergem împreună într- un loc civilizat. De ce trebuie mereu să-l urmăm pe Venn?
— Şi ce am face eu şi cu tine, îl tachină ea, dacă ne-am vedea de drumul nostru?
— Ca acum: chestiuni şi activităţi.
— Ping- pong, citit şi şah?
— Ce altceva mai e în viaţă?
— Şi unde, chiar dacă am avea bani?
El îşi privi pantofii.
— Haide, Humph. Nu te supăra pe mine.
— E lucru cel mai stupid.
— Ce anume?
El nu găsi nici un motiv de mânie, aşa că se deprimă.
— Nu fi exasperată cu mine.
Humphrey îşi croi drum printre vrafurile de materiale de lectură, culegând din mers opere uzate şi trântindu-le pe canapea. Se aşeză cu efort, cărţile îi săriră din braţe la impact şi se deschiseră, ca şi cum s-ar fi trezit tresărind. Se întoarse spre ea, cu degetele împreunate peste pântec.
— Stai jos, stai jos.
Ea tocmai era pe punctul de a se aşeza când el ridică alarmat o mână.
— Erai să te aşezi pe Stuart Mill!
Ea extrase volumul scris de stimatul domn, după care se trânti pe oricine avusese nenorocul de a rămâne în dosul spatelui ei învineţit.
— Nu-mi pasă dacă e Platon sau Aristotel.
— Nu e vina mea că nu eşti intelectuală, se lamentă el şi-i întinse un exemplar din cartea cea mai apropiată, Lumea de ieri de Stefan Zweig.
De la întâlnirea lor, petrecută cu peste un deceniu în urmă, Humphrey o alimentase cu cărţi în această manieră aleatoare. Opere despre Epoca Bronzului, cosmos, Primul Război Mondial, Renaştere, miturile greceşti, cursa pentru crearea bombei atomice, împăraţii romani, Voltaire şi Locke, Muhammad Ali şi David Niven, arhitectură, jurnalele celor infami, escrocherii, economie, Groucho Marx. Petrecuseră mii de ore dând pagina împreună cu plăcere, în timp ce el hotăra ce fapte şi ce mistificări aveau să alcătuiască educaţia ei.
Un singur fel de cărţi dispreţuia Humphrey: poveştile inventate. Lumea era mult mai fascinantă decât îşi putea închipui cineva. În poveştile inventate, susţinea el, viaţa se îngusta, devenind o singură istorie cu un singur protagonist, ceea ce nu făcea decât să încurajeze
introspecţia. În viaţa reală nu exista protagonist.
— Povestea cui? Oare e povestea mea, cu începutul şi sfârşitul meu, şi tu eşti personaj secundar? Sau e povestea ta, Tooly, şi eu sunt figurant? Sau povestea îi aparţine bunicii tale? Sau, poate, strănepotului tău? Şi asta e doar prefaţa?
— N-o să am copii.
— Ba sigur că o să ai. Şi pe urmă a cui va fi povestea? A nepotului tău? Chiar şi ce spunem acum e doar fundalul poveştii sale, poate. Ce zici de asta? Nu, nu, nu – nu există nici un erou. Nu
există decât conştiinţă şi uitare. Nimic înseamnă totul.
— Nimic?
— Să te temi de cei care spun că viaţa are un sens. Sensul vine doar atunci când există sfârşit.
— Nu sunt de acord cu asta.
— Pentru că ai citit prea multe poveşti mari când erai o fată mică. Tu crezi că lucrurile se sfârşeşc în frumuseţe. Tu crezi că toate firele se leagă până la urmă.
— Nu neapărat.
Ea se întinse pe canapea, băgându-şi picioarele încălţate în şosete sub el, ca să şi le încălzească.
— Ai vorbit cu cineva astăzi?
— Multe persoane.
— Cine?
— John Stuart Mill, de exemplu. Şi cu Jean- Jacques Rousseau. Poate ai auzit de ei?
— Eu nu pun la socoteală filozofi morţi. Şi înainte să-mi spui că aceia nu sunt filozofi, ci gânditori din secolul XVIII, să ştii…
— John Stuart Mill nici măcar nu era născut până în secolul XIX, dragă mea.
— Ai vorbit cu glas tare cu cineva azi?
— Vorbesc cu tine acum. Şi tu nu contezi ca gânditoare din secolul XX?
— Nu sunt sigură că mă calific drept o gânditoare din secolul XX, nu.
— Indiferent de secolul în care nu eşti o gânditoare, vorbesc cu tine. Mulţumită?
Ea îl prinse de mijloc. El se luptă fără prea mare efort să scape în timp ce mingile de ping- pong îi ieşeau din buzunare, sărind peste tot.
— Cât trebuie să dureze cuibăritul?
— E o tortură, nu-i aşa?
Ea ştia că e ultima persoană de pe pământ care îl mai îmbrăţişa pe acest bărbat bătrân şi plicticos. Îi dădu un pupic pe obraz.
— Incredibil ce trebuie să suport aici, mormăi el. N-aş crede dacă n-aş vedea-o cu propriile mele urechi. Se uită la ea. Tooly, trebuie să-ţi spun chestiuni serioase.
— Chestiuni şi activităţi?
— Nu-ţi mai bate joc, am lucruri de spus.
— Despre?
— Despre…
El se ridică nesigur pe picioare, se întoarse ca şi cum ar fi fost prins în capcană, se aşeză iar.
Istoria lui Humphrey era una întortocheată. În anumite variante pe care le auzise Tooly, el scăpase din Uniunea Sovietică pe când era tânăr şi-şi lăsase părinţii în urmă, pentru a nu-i mai revedea niciodată. Însă într-o altă poveste el juca pocher cu tatăl său, prezenţi, în chip misterios, în Africa de Sud. Situaţia devenea şi mai confuză din cauza miturilor care circulau: că trăise în China şi lucrase pentru Mao (prea multă muncă pentru a fi credibil); că fusese crupier în Macao (categoric nu – între el şi aritmetică exista o prăpastie de- o viaţă); că după război, în Viena, vânduse penicilină furată (părea să ştie destul de multe despre medicamente); că, în realitate, era bogat (nici o dovadă nu susţinea asta); că era un ratat (semne din belşug); că era un aristocrat evreu a cărui familie tip Mitteleuropa pierduse totul în război (omul n-avea nimic aristocratic).
Conform propriilor sale spuse, Humphrey crescuse în Leningrad în anii 1930, într- o veche familie ruso-evreiască. Asemenea majorităţii cetăţenilor sovietici, suferise privaţiuni cumplite în timpul celui de- al Doilea Război Mondial. Cu toate astea, perioada războiului constituia un soi de hiatus în povestea lui. Unul dintre amicii cu care juca şah când locuiau la Marsilia, un rabin care făcuse doi ani de închisoare fiind acuzat de spălare de bani pentru un cartel columbian de droguri, o întrebase odată pe Tooly ce fel de război trăise Humphrey.
— E un evreu din Europa, observase rabinul. Are vârsta potrivită. În comunitatea mea, adeseori nu ştii ce fel de război au trăit decât după ce mor. Atunci, la înmormântare, cineva pomeneşte câteva cuvinte.
Însă Humphrey nu îndurase cele mai mari grozăvii ale acelei perioade, în mod sigur nu fusese într-un lagăr nazist. Zicea sec:
— Nu am avut privilegiul de a trece prin Holocaust al lui Hitler.
Orice se întâmplase în realitate, după război rămăsese în Uniunea Sovietică, unde ajunsese un adult tot mai puţin încântat de guvern, glumele pe care le făcea ducându-l în cele din urmă
la puşcărie. După aceea, fugise din URSS, sfârşind în Africa de Sud după ce un tâmpit îl sfătuise să se furişeze pe vaporul greşit. Acest tânăr intelectual de tradiţie ruso-evreiască se trezise astfel
în cel mai sudic punct al Africii, înconjurat de cruzimea retardată a regimului de apartheid. N-a putut să-l suporte, aşa că a plecat şi a călătorit prin toată lumea. Dezrădăcinat, aflat în trecere şi cu limba maternă greşită, nu reuşise niciodată să facă prea multe. Cum spunea el, fusese „pus la colţ de istorie“. Adică intenţia sa din tinereţe, de a convieţui alături de Marii Gânditori fusese distrusă de idioţenia epocii sale.
— Trebuie să-ţi vorbesc, a încercat din nou.
Găsi o sticlă de votcă aproape goală în frigider, goli ultimele picături într-un pahar de vin şi-i inhală tăria. Aruncă o minge la masa de ping-pong.
— Păi vorbeşte.
— Tu crezi că eu fac glumă, zise şi-şi dădu votca pe gât. Dar am griji. Ceva ţi se poate întâmpla. Foarte curând.
— Da, da, ştiu – va fi dezastru dacă nu fugim în lume împreună.
Humphrey aduse cu el sticla goală de votcă, mimând gestul de a încerca să- i scurgă şi utima picătură. Nu bea niciodată prea mult – rareori mai mult de un păhărel – şi dispreţuia beţivii, pe care îi considera fiinţe triviale. Însă astăzi avea nevoie de încă o duşcă, aşa că se aventură în noaptea Brooklynului pentru mai multă votcă.
Despre Tom Rachman
Tom Rachman s-a născut în 1974 la Londra şi a copilărit în Vancouver. A studiat cinematografia la University of Toronto, apoi a absolvit cursurile de masterat în jurnalism la Columbia University din New York. Începând cu 1998 a lucrat ca redactor pentru departamentul de ştiri externe la Associated Press din New York, apoi, în 2002, a plecat la Roma în calitate de corespondent al aceleiaşi agenţii de ştiri. A scris despre actualitatea din India, Turcia, Japonia, Coreea de Sud, Sri Lanka, Egipt, Belgia, Marea Britanie şi din alte ţări. Între 2006 şi 2008 a lucrat ca redactor la International Herald Tribune din Paris. De-a lungul timpului, articolele sale au apărut în The New York Times, The Wall Street Journal, The Guardian, Slate şi The New Statesman. Imperfecţioniştii (The Imperfectionists, 2010; Humanitas Fiction, 2013), prima sa carte, a cunoscut un succes fulminant şi a fost tradusă în douăzeci şi şapte de limbi. Cel de-al doilea roman al său, Creşterea şi decăderea marilor puteri (The Rise and Fall of Great Powers, 2014; Humanitas Fiction, 2017), l-a impus definitiv ca pe unul dintre cei mai originali scriitori ai generaţiei sale. Actualmente Tom Rachman trăieşte la Londra.
