Conducându-l pe ultimul drum pe cel mai bun prieten al său, Edighei – un bătrân muncitor la o haltă din Sarî-Ozeki, un loc uitat de lume din stepele Asiei –, copleşit de nostalgie, se pierde pe drumurile amintirilor, reînviind, de fapt, o întreagă lume, cea a comunismului care s-a străduit, prin toate mijloacele, să şteargă sentimentul individualităţii, dar şi o lume în care miturile, prietenia şi dragostea încă însufleţesc o comunitate ce se încăpăţânează să nu pună preţ pe memorie. În O zi mai lungă decât veacul, scriitorul kârgâz Cinghiz Aitmatov, vorbeşte atât despre drama individuală, cât şi despre cea colectivă, într-o societate în care cel mai mult contează obedienţa faţă de „centru” şi faţă de nişte valori care nu mai sunt compatibile cu sensibilitatea şi cu trăirile individuale.

Romanul lui Aitmatov (scris în 1980), o foarte subtilă distopie, în care sunt inserate şi note de SF, nu neglijează nici nivelul poetic al scriiturii. În cadrul istoriei mari, focusul cade adesea pe vieţile mărunte ale oamenilor, pe bucuriile şi deziluziile lor, într-un mediu de viaţă auster şi aspru, care cu greu mai păstrează nestrivite emoţiile şi speranţele.

Amintirile lui Edighei din ziua morţii prietenului său, Kazangap, aduc la viaţă nu numai momente nefericite sau episoade neplăcute – de pildă, Edighei comentează că nici măcar copiii răposatului, pentru care se sacrificase toată viaţa, nu erau interesaţi de respectarea dorinţei tatălui, de a fi îngropat în cimitirul cel mai nobil al zonei –, ci şi mici fragmente de o profundă umanitate, în care forţa prieteniei face ca şi cele mai rele clipe să poată fi depăşite.

De la acest prim nivel al naraţiunii, povestea se dezvoltă pe alte două planuri: unul cu un pronunţat caracter SF, în care doi cosmonauţi – unul rus şi unul american (eterna „alianţă”) – sunt trimişi să cerceteze cosmosul pentru a vedea dacă există şi alte forme de viaţă; atunci când descoperă o civilizaţie superioară care i-ar putea ajuta pe oameni să stabilească pacea şi să înceteze cu conflictele distrugătoare, comanda de la sol este una şocantă: cosmonauţii rămân exilaţi în spaţiu, pentru că perspectiva stabilirii păcii mondiale ar reprezenta un eşec pentru marile puteri, care, de fapt, se hrănesc din conflictele întreţinute. Iar pentru a proteja Pământul de orice alt fel de contact cu alte civilizaţii, se decide ca planeta să fie învelită de un strat protector, care, de fapt, o privează de orice posibilitate de progres – analogia cu sistemele totalitare instaurate de oameni, de-a lungul timpului, şi mai exact în secolul XX este evidentă.

Celălalt plan este unul alegoric, care pune accent pe forţa şi frumuseţea miturilor: în zonă, cel mai puternic mit este cel al Anei Naiman, după numele căreia se va cunoaşte cimitirul Ana-Beüt („cimitirul pentru cinstirea mamei”), şi al mankurţilor. Ana Naiman nu se putuse obişnui că fiul ei fusese făcut rob de către triburile juanjuanilor, care atacau acele puste, felul în care îi transformau pe oameni în robi rămânând celebru pentru cruzime lui: pentru a fi siguri că robii nu vor fugi, le ucideau memoria, adică îi rădeau pe cap, apoi le puneau bucăţi de piele de cămilă pe rănile care se contractau la soare şi provocau dureri de neimaginat. Îi ţineau patru-cinci zile în soare şi, dacă supravieţuiau, îi transformau în robi-mankurţi, lipsiţi de orice amintire sau trăire. Şi familiile  lor se resemnau, căci din omul devenit rob nu mai rămânea decât o carcasă. Dar Ana Naiman nu s-a resemnat, a încercat să-l vindece pe fiul ei, dar a sfârşit ucisă chiar de către acesta, căruia stăpânii i-au spus că ea nu e mama lui, dimpotrivă, că este duşmanul lui.

Toate cele trei poveşti au ca punct de plecare străvechiul cimitir, simbol al tradiţiilor şi al memoriei, dar devenit, între timp, o bază militară, care interzice oamenilor accesul şi care este folosit tocmai pentru ştergerea oricăror urme de memorie ce nu sunt pe placul stăpânitorilor. Aşadar, cimitirul ce cinstea memoria unei femei care se luptase, practic, cu sistemul, în speţă cu uitarea, este confiscat tot de un sistem, care încearcă şi el să şteargă memoria ca pe o greşeală. Cimitirul, devenit bază militară prin care se stabileşte contactul cu cosmonauţii, este spaţiul în care se va performa o nouă ştergere de memorie, pentru ca lumea să continue să fie fericită în ignoranţa ei.

Am apreciat O zi mai lungă decât veacul şi pentru filonul său poetic: în ciuda condiţiilor aspre de viaţă din stepă, oamenii nu sunt răi sau cruzi, ci dimpotrivă, plini de dăruire. Tot sistemul este cel care le distruge vieţile, tot războiul este cel care îi îndepărtează pe oameni şi îi izolează. Nota optimistă conţinută de romanul lui Aitmatov este însă că, şi în cele mai rele condiţii, oamenii încă pot să fie prieteni, încă se pot îndrăgosti, încă îşi pot păstra umanitatea.

Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, Editura Leda, 2006

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. AvatarAna Gurduza

    Salut, nu stiu de ce as mai scrie comentariu unui comentariu, insa am ramas aproape chinuita de aceasta analiza, care nu doar ca se ocupa de povestirea textului literar, ci nu cred ca se apropie de ce are sa fie sentimentul cartii, mai si cuprinde zeci de greseli obiective despre ce se intampla in cursul povestii lui Aitmatov, care schimba radical continutul. Sper ca nu veti purcede in a sterge comentariul meu, ci mai curand in al revizui pe cel publicat.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *