Ca și în celelalte romane ale sale, și în Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek Ismail Kadare reușește să reconstituie fragmente din istoria Albaniei într-o manieră inconfundabilă, amestecând observația realistă a dramelor din timpul dictaturii comuniste cu aluzii mitice, ironie calmă și ludic absurd-miraculos. Realul capătă o doză fantastică de absurd grotesc, căci poveștile din Iliada și Eneida sunt retrăite la modul extrem de dureros, semnificațiile fiind însă altele. Dacă în Antichitate grecii vin în Albania ca înspre un Paradis, în timpul dictaturii lui Enver Hodja albanezii încearcă cu prețul vieții să fugă în Grecia sau Italia, mai cu seamă înotând, trupurile lor neînsuflețite (fie că s-au înecat, fie că au fost prinși și împușcați), fiind purtate, ca lecție de bună purtare, printre oameni. Ca pe vremuri trupul lui Hector, efectul de contrast are aici din plin efectele scontate. Ismail Kadare aduce astfel în prim-plan problematica transfugilor, binecunoscută și românilor.

Cu o acțiune plasată înainte și imediat după căderea dictaturii comuniste, romanul se bazează pe întâmplări reale – moartea celor care încercau să fugă din Albania, omorurile fiind calificate ulterior drept crime împotriva umanității. Autorul scoate la iveală modalități prin care comuniștii ascundeau realitatea, transformând oamenii în personaje ale unei piese de teatru. Numai că dramele jucate se transformă în realitate. Unde se termină granița dintre spectatori și actori? Care sunt substraturile dedublărilor, ale complicităților? – sunt doar câteva dintre întrebările care se ridică în aceste pagini.

De data aceasta, violența istoriei albaneze constituie și fondul uneia dintre cele mai frumoase povești de dragoste din romanele lui Kadare. Vjollca Morina este o tânără care, șantajată cu picanterii ale vieții ei sexuale, devine un fel de prostituată a statului. Ea este cazată într-un hotel de pe malul mării, cu rolul de a atrage în patul ei transfugii și de a le afla secretele. În virtutea acestei misiuni are aprobare să cunoască și să facă dragoste numai cu oameni din această categorie, adică cu dușmani ai statului. Stă de pândă la granița țării, precum câinii grănicerilor: „Dacă vezi vreunul că soarbe din priviri roțile unui camion ca și când ar avea-o în față pe Marilyn Monroe în persoană, să știi că ăla numai asta are în cap: să vină noaptea, să demonteze roata și s-o taie cu ea peste mare”.

Se îndrăgostește însă de Lul Mazrek, tânăr cu aspirații de artist care este recrutat și ajunge în rândurile soldaților grăniceri care au aceeași misune de a-i împiedica pe fugari. Doar că el însuși este un om cu dorința de a fugi din țară. Tânăra este atrasă de privirea lui: „tristețea din ochii lui mă atrăgea: nu era cea a unui om slab, ci aceea pe care o întâlnești la oamenii furioși și puternici”. Sub hainele soldățești se ascunde un artist dezamăgit de viață, îndrăgostit însă de ideea de joc, de teatru, de libertate: „se petrecea în mintea lui nu avea nimic în comun cu opinia altcuiva despre el, ci părea mai degrabă rezultatul luptei care se ducea în propria-i conștiință. Era ceva între tenacitatea valului ce lovește stânca mereu în același loc și furia turbată a câinelui, așa cum o văzuse la instrucție”. Vjollca nu știe care dintre ipostaze o atrage. Cea de soldat, cea de artist sau cea de umbră care are de gând să fugă.

Ambii trăiesc un profund conflict interior, dar drama tânărului este mai puternică, deoarece superiorii se folosesc de pasiunea sa pentru artă și, naiv, Lul joacă plin de mândrie rolul unui mort, al soldatului împușcat în timp ce încerca să fugă din țară: „făcu o plecăciune ușoară, ca în fața publicului, primul lucru care se învață înaintea examenului de actorie. Era complet abulic, iar ochii îi scânteiau. Tocmai atunci când crezuse că se despărțise definitiv de teatru, iată că teatrul intra din nou vijelios în viața lui. Să fie pe scenă, în centrul atenției. Să-și facă cumplitul machiaj. Anticul machiaj roșu-nsângerat. Răni făcute de gloanțe, de mușcăturile câinilor, de ghearele vulturilor. Să trezească groază și milă, așa cum spune prima lege a tragediei. Ca puțini actori din lumea asta”. Consecințele nefaste ale rolulului jucat cu mândrie sunt conștientizate prea târziu: „Eu am fost și paznic, și infractor. Apărător și în același timp inamic al statului. Din acest motiv nu am făcut altceva decât să-mi joc propria tragedie. […] Eu am fost în același timp cel viu și cel mort. Spiritul ce voia să plece și trupul care mi-a rămas aici. Jumătate din Albania a fost la fel, doar că rolul dedublării ei mi-a revenit mie”.

În finalul poveștii, Ismail Kadare recurge tot la un fel de lovitură de teatru, căci realitatea copiază farsa și oferă astfel o altă culme a tragicului. Moartea se mută din teatru în realitate. Întreaga Albanie pare o scenă tragică de teatru, așa cum a fost și România, scriitorul reușind și în această carte să deconspire strategiile terorii, ale falsului și ale manipulării din perioada comunistă. Din acest tablou al fragilităților, viselor, planurilor și iubirilor spulberate de ideologiile politice devastatoare lipsește tocmai conștiința normalității. Și unde aceasta nu e, nimic bun nu e.

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *