Democrația modernă a intrat, pentru prima dată în istoria sa, într-o etapă necunoscută până acum. Se deconsolidează. Secolul XX este presărat cu istoria unor țări care au alunecat pe suișurile și coborâșurile democrației, însă după al Doilea Război Mondial a existat o clasă de democrații (SUA, UK, Germania, Franța etc.) pe care le consideram consolidate și care nu păreau că vor putea coborî vreodată de pe acest piedestal. E ceea ce l-a și mânat pe Fukuyama, printre altele, să observe – nu chiar în forma în care a devenit populară – defunctul sfârșit al istoriei și triumful democrației liberale.
Căsătoria dintre liberalism și democrație, spune Yascha Mounk, n-a fost rezultatul unei iubiri, ci mai degrabă al unei suduri intelectuale făcută genial de filozofia politică occidentală. După două secole și datorită unor modificări structurale în cultura occidentală, sudura a început să cedeze la capete. Divorțul, observă Mounk, are două rezultate: democrație fără drepturi (iliberală) sau drepturi fără democrație (liberalism nedemocratic).
Liberalismul nedemocratic a fost primul apărut pe scenă. Ce altceva sunt Comisia Europeană, Rezerva Federală, Fondul Monetar Internațional și o ploaie de agenții naționale hiper-specializate și tehnocratice? Dar Curtea Supremă Americană sau Curtea Constituțională a României? Sunt ele organisme pe care cetățenii le pot influența? Democrația este un instrument care transformă voința populară în politici publice. Tot ecosistemul construit in jurul acestor elite tehnocratice este profund nedemocratic și în același timp profund liberal. Aceste instituții au jucat un rol benefic și indispensabil în ultima jumătate de secol, dar elitele occidentale au refuzat să recunoască natura lor nedemocratică pentru a le păzi de contestare. Democrația iliberală este oglinda. Ungurii, polonezii, turcii sau americanii au votat în ultima vreme lideri iliberali, pentru care drepturile și libertățile fundamentale sunt pe plan secund (dacă sunt pe vreun plan). Voința populară este supremă și liderii din aceste țări hrănesc o bestie cu multe capete. Poporul ajunge să-și voteze, aproape nesilit, cedarea drepturilor sale în schimbul „recâștigării” controlului.
Să ne înțelegem. Aproape toți filozofii politici moderni, mai ales fondatorii Americii, aveau o neîncredere profundă în democrație pentru că recunoșteau ușurința cu care poate aluneca în populism și dictatură. Tocmai de aceea au sudat-o cu principiile liberale și cu constituționalismul.
Ce s-a întâmplat? Ce crede Mounk că a generat această despărțire a democrației de liberalism?
Rețelele sociale – de la tehno-optimismul care vedea în internet o forță care eliberează toate energiile pozitive ale omenirii la tehno-pesimismul de astăzi a trecut un singur deceniu. Nici optimiști și nici pesimiștii nu înțeleg consecințele politice ale internetului. Acesta nu este nici rău și nici bun. El nu a făcut decât să deschidă un canal de comunicare prolific celor care contestau sistemul. De aceea, dictatorii au fost răsturnați de forțe democratice în Tunisia sau Egipt și democrația liberală este contestată de extremiștii de tot felul în Europa și America.
Stagnarea economică – până acum trei sau patru decenii, Occidentul a avut parte de un ritm de creștere economică nemaiîntâlnit în istoria omenirii. Calitatea vieții s-a schimbat radical în decursul vieții unei persoane. Fiecare generație avea așteptarea, mereu materializată, de a o depăși în avuție pe cea anterioară. Extremismul, iliberalismul, neîncrederea în sistemul politic au fost mereu acolo, dar ele nu au avut niciun motiv să iasă la suprafață. Contestatarii democrației liberale nu putea câștiga adepți atâta vreme cât sistemul politic și economic livra bunăstare crescândă pentru cetățean. Deși economia Occidentală nu a stat pe loc în ultimele decenii, veniturile clasei de mijloc și a celor care aveau așteptarea să ajungă în clasa de mijloc au stagnat. Pentru prima dată, o generație are teama că ar putea trăi mai rău decât părinții ei.
Identitatea – democrația promite că poporul deține puterea, dar cine este mai exact poporul? Pentru o lungă bucată de vreme, națiunile democratice au fost incredibil de omogene. În 1950, Marea Britanie avea câteva zeci de mii de cetățeni aparținând unei minorități etnice. Astăzi are peste 8 milioane. În 1960, în Statele Unite unul din douăzeci de cetățeni era născut altundeva decât în SUA. Astăzi, unul din șapte. Germania a numărat primul milion de imigranți în 1964. Astăzi, numără peste 17 milioane de imigranți sau descendenți ai lor. Națiunea democratică, născută prin contrapondere la imperiile multietnice, are dificultăți în drumul ei spre eterogenitate. Se poate observa că teama de imigranți este deocamdată doar o proiecție în viitor. Imigranții nu au avut niciun impact negativ asupra Occidentului, temerea legată de ei fiind mereu aruncată în viitor. Mai mult, paradoxul fundamental este că acele zone are Occidentului care sunt deja eterogene (Berlin, Londra, Paris, New York) au atitudini extrem de tolerante față de imigranți și temerea pe care se construiește populismul vine din zone încă omogene din punct de vedere etnic.
Pentru a putea începe să pansăm rănile care apar la nivelul societăților noastre, trebuie să înțelegem și să acceptăm ce se întâmplă. Trebuie să recunoaștem caracterul nedemocratic al unor instituții liberale și să vedem clar forțele care riscă să distrugă consensul democratic liberal. Trebuie să îmblânzim naționalismul. Nimic din ideea de națiune nu este natural. Națiunea este în totalitate construcția noastră. Putem să o reconstruim pe alte fundamente: mai mult patriotism și mai puțin naționalism. Nu avem niciun motiv să credem că omogenitatea este preferabilă diversității. Dimpotrivă. Este necesar să redăm impulsul economic societăților noastre și să regândim modul în care avuția economică este distribuită în societate. Social-democrația secolului XX și-a atins demult limitele și trebuie înlocuită.
Nu avem de ales decât să ne folosim imaginația politică pentru a trasa alt cadru pentru taxare, locuire sau educație. Nu în ultimul rând, trebuie să aducem înapoi în școli educația civică. Fondatorii democrațiilor liberale erau perfect conștienți că, pentru a supraviețui, ele au nevoie de cetățeni educați și tocmai de aceea secolul XIX a fost marcat de o revoluție spectaculoasă în educație. Anii prosperi și pașnici ne-au făcut comozi și, treptat, democrațiile occidentale au încetat să-și mai pregătească tinerii pentru viața democratică. Culegem astăzi roadele aceste scăpări.
Cartea lui Mounk nu pune pe masă lucruri la care să nu se mai fi gândit nimeni până acum. Nu vă veți da palme peste frunte citindu-l. Face însă un lucru teribil de important în vremuri efervescente: puțină ordine și curățenie în toate ideile pe care le aruncăm în acești ani despre problemele societăților democratice și cum le rezolvăm. Ideile au nevoie să fie aranjate din când în când pentru că altfel riscăm să ratăm esențialul, deși el se află în fața ochilor noștri. Mounk asta face. Ne arată pădurea din spatele copacilor.
