Maturitatea târzie a unor cărţi vine uneori prea devreme, ca un om îmbătrânit înainte de timpul său. Ceea ce ar trebui să nu fie încă împins pe raftul din spate se îndepărtează de alegerile cele mai la îndemână ale cititorului. Scriitorul, fără voie, e trecut nu doar într-un plan secund, ci într-un timp îndepărtat de unde, uneori, nu mai poate fi recuperat.
Nu reeditările sunt întotdeauna rezolvarea, căci destinul unor cărţi de a trece în „nefiinţă” se capătă şi pe bună dreptate. Însă timpul nu face întotdeauna dreptatea pe care i-o atribuim atunci când spunem că o carte i-a trecut sau nu testul.
Pledoaria de faţă nu se referă (doar) la cartea lui Mircea Horia Simionescu, Licitaţia, ci la toate acele cărţi care, dintr-un joc de nenoroc al sorţii sau dintr-o prea mare şi vinovată nerăbdare a cititorului, nu s-au bucurat de aprecierea pe care o meritau.
Astfel de cărţi sunt şi cele care, renumite la vremea lor, s-au bucurat de un succes nebun până când un nou titlu, sub semnătura aceluiaşi autor, împinge spre uitare ceea ce se găsea până mai ieri în vitrinele librăriilor.
Ceea ce vă propun este o mărturie în favoarea livrescului, a paginilor citite cu atenţie, dar mai ales fără grabă, a unui exerciţiu de memorie şi de lectură, a unui test care nu se mai numeşte, de data aceasta, cel al timpului, ci al răbdării.
În Licitaţia, naratorul-personaj principal se trezeşte pe un câmp şi îşi dă seama că trenul în care se afla a avut un accident. Părăseşte aproape imediat locul accidentului, nedorind să fie martor la ceea ce pare, dacă ar sta să privească în detaliu, o tragedie.
Ia un alt tren spre destinaţie, însă în compartiment nu pare să reuşească să lege o conversaţie cu niciunul dintre ceilalţi pasageri. Ajuns în Bucureşti, pleacă spre casă, iar treptat îşi dă seama că e posibil să fi devenit invizibil. Faptul i se confirmă când niciunul dintre cunoscuţi nu e capabil să îl vadă. Timpul se dilată, accidentul pare să fi avut loc în urmă cu mai mulţi ani, iar un anumit Locusteanu devine urmăritorul de serviciu al scriitorului devenit invizibil:
„Pe măsură ce înaintam în amestecata lume a nevăzutului, lucrurile se complicau şi cu aceasta lumina explicaţiilor, în loc să se apropie, se îndepărta. Printre avantajele invizibilităţii numărasem la început lipsa oboselii şi sănătatea deplină, când n-ai trup şi nici contur ar fi nu ştiu cum să te doară bătăturile şi ficatul, să simţi că nu te mai poartă picioarele, să acuzi migrene şi să ai nevoie de-un tonic.”
Scriitorul lăsase în urma sa datorii, nu mari, dar suficiente cât să îi facă pe cei care vor să recupereze sumele să organizeze o licitaţie cu textele sale nepublicate. Profitând de faptul că e invizibil, scriitorul defunct începe să toarne texte alături de cei care anchetează în subsolul casei mulţimea de hârtii, fragmente şi texte lăsate în urmă de cel devenit nu doar nevăzut, ci şi prolific. Nemulţumirile acestuia din urmă par juste, iar comentariile însoţesc, în paralel, acţiunile celor care îşi îndeplinesc munca sub invizibila sa supraveghere. Criticile sunt aduse, în cea mai mare parte, felului în care cititorii înţeleg să citească, precum şi modului în care unii scriitori fac literatură:
„Proba unei bune literaturi se face pe fragmente, numai cititorul năravit şi prost nu suportă tăietura, oprirea, rămânerea la cotitura de unde nu se întrezăresc o rezolvare, o pedeapsă, un succes, o recompensă.”
O chintesenţă a comentariilor de tipul celor amintite o reprezintă chiar critica adusă celor care desconsideră funcţia livrescului:
„… numai proștii ignoră rolul livrescului în menținerea echilibrului în aer, în apă, pe bicicletă, dincolo de bine și dincoace de rău.”
Aceeaşi idee continuă şi prin explicaţia referitoare la însăşi forma cărţii. Dacă începutul e clarificat de la bun început, felul ulterior în care se intersectează planurile, atât cele de timp, cât şi cele spaţiale, sunt chiar forme care îl îndepărtează pe cititorul de tipul celui criticat de narator. Una dintre structurile intermediare trimite la relaţia scriitorului cu Helga, în vreme ce, mergând în adâncime, un al doilea plan deschide o fereastră în timp şi naratorul trăieşte o nouă poveste de dragoste alături de Marie-Jose, fiica renumitului Joseph Marie Jacquard. Ni se solicită o atenţie sporită pe tot parcursul lecturii fiindcă, dincolo de planul prezent în care se organizează licitaţia, există timpul trecut (trăit cu Helga) şi timpul prezent în trecut (cel trăit cu Marie-Jose).
Însă, tocmai lecturile facile sunt criticate de scriitorul care nu îi oferă cititorului o sarcină uşoară:
„Sunt destui cei care cred că ideea mea este o formă de cochetărie, nici prin gând nu le trece că problema a devenit în secolul nostru o chestiune de sănătate a personalităţii, nu ştiu cui îi convine ca milioane de cititori să iasă din activităţile lor folositoare, să se-nfunde între perne cu o carte în mână şi să-si irosească cele mai bune ore ale vieţii în deplină izolare, în regretabilă şi ruşinoasă plăcere artificială, asemenea acelor tineri care îşi obţin bucurii din contemplarea tainică a fotografiilor unor actriţe îndrăgite… E o noutate că inaccesibilul duce la viciu?”
Există o plăcere a lecturii tocmai în aceste secvenţe nenumărate care încetinesc ritmul, trag semnale de alarmă şi oferă fragmente de viziuni asupra lumii din partea autorului:
„De altfel, nici nu-mi propusesem să fac din scrisul meu o artă sau aproape, voiam pur şi simplu să desfac realităţile propriei mele fiinţe în câte părţi s-or desface, să studiez (sau poate numai să descriu) fiziologia inumanităţii mele…”
Deşi cititorul nu este dus de mână, procedeu care se opune principiilor de scriere ale autorului, firul narativ, oricât de complex, poate fi urmărit fiindcă există întotdeauna un sprijin care însoţeşte trecerile dintr-un plan în altul. Iar revolta autorului, deşi pregnantă, nu încalcă tonul general al operei:
„S-a ajuns până acolo, că o producţie literară n-are nici o căutare şi pare lipsită de sare şi piper dacă nu-l plimbă pe cititor prin toate ţările şi continentele, de mână şi neînarmat (prin junglă cu tigri antropofagi, prin oaze cu bandiţi foarte experţi în stabilirea valorilor, prin peisaje feroce cu animale nemaivăzute), autorul înainte, deschizător de pârtii, după dânsul cititorul, mereu avertizat de primul că deşi îşi primejduieşte mortal integritatea, trebuie să fie sigur că va ieşi în ultima pagină în poiana blândă, în luminişul fotoliului de unde a plecat, la ora când tocmai se serveşte masa şi buletinul meteorologic anunţă temperaturi dulci şi probabil sosirea unei scrisori de la băiatul plecat să plaseze scrumbii şi maşini de ras în oraşul vecin.”
Trăsătură a vocii auctoriale, nemulţumirea menţine un ritm anume, jucându-şi perfect, din acest punct de vedere, rolul său de metronom. Porţionarea adecvată a felului în care scriitorul-personaj îşi face auzite şi mărturisite de fiecare dată crezurile e dovedită şi sustinută, în acelaşi timp, de fragmentele, deloc puţine, pe care le citim cu o plăcere pură, una care aminteşte, pe de o parte, de rolul livrescului şi, pe de alta, de toate numele pe care nu ar trebui să le uităm:
„Să fac o plimbare, întotdeauna mişcarea, ca alteori somnul, îţi rotunjeste intenţiile şi-ţi deschide calea către poarta unei soluţii. Mi-e dor de oameni, de lumină, de liniile şi volumele străzii, de-o certitudine oarecare, de-un detaliu al certitudinii.”
Bunul renume al unui scriitor poate să îi salveze acestuia unele cărţi altminteri sortite pieirii, însă la fel ar trebui să existe, în paralel, cititori care să îşi recupereze lecturile, care să le salveze de la uitare, să le extragă din marea masă a unor titluri care nu devin niciodată mai rare şi a căror triere ne revine tot nouă, în cele din urmă.
