În 1979-1980, Saramago a cutreierat (cu încetinitorul) vreme de un an Portugalia, scriind ulterior două cărți. Una este Călătorie prin Portugalia, o descoperire și o lectură îndrăgostită a Portugaliei, o căutare subiectivă a frumuseții și a valorii, însoțită și de o „interpretare“ documentată, căci subsolurile abundă în informații dintre cele mai variate – repere istorice, etimologice, arhitectonice, geografice, versuri, elemente biografice, legende etc. Așa-zisul obiect al peregrinarii și al scrierii nu este doar o Portugalie vizibilă, a prezentului, ci o desfășurare a acesteia în timp și spatiu, în vizibil si invizibil, în spații reale, dar și de legendă.
Tot după această călătorie, în 1980, Saramago a publicat și romanul Ridicat de la pământ, cartea prin care a devenit cunoscut în Portugalia, aici apărând prima dată și stilul caracteristic, punctuația inconfundabilă și amestecul planurilor narative și temporale. Romanul este tot o declarație de dragoste la adresa Portugaliei, doar că acum povestea presupune o călătorie prin istorie, în prim plan trecând viața grea a țăranilor din Portugalia, de-a lungul mai multor generații care sunt nevoite să suporte schimbările presupuse de două războaie, de transformarea Portugaliei în Republică sau de atentatul la adresa lui Salazar.
Romanul începe tocmai cu relativul contrast dintre peisaje și oameni. Peisajele, mult mai vechi decât oamenii, au privilegiul de a nu se fi sfârșit nici după atâta amar de existență. O existență amară, căci personajele lui Saramago sunt oameni ai pământului, chinuiți, condamnați din naștere: „Poţi umbla pe aici o viaţă întreagă fără să te regăseşti, mai ales dacă te-ai născut pierdut”.
Romanul surprinde o viață brutală, învăluită într-un aer sumbru, dar stilul plin de ironie și umor fin al lui Saramago își spune și în această carte cuvântul, atmosfera caldă fiind asigurată și prin tandrețea din privirea naratorului, Saramago însuși crescând într-o astfel de familie. De altfel, viața bunicilor săi constituie punctul de plecare al romanului, părinții mamei sale ocupându-se cu creșterea porcilor.
La festivitatea de decernare a Premiului Nobel, Saramago a povestit cum în vremurile în care gerul era de nesuportat, bunicii săi au salvat cei mai fragili dintre purceluși, luându-i din staul în patul lor. Căldura omenească i-a salvat. Iar Saramago, în copilărie, a trăit alături de bunici suficient de mult încât să poată scrie un roman despre astfel de vieți. Vieți ale unor oameni împrăștiați și mărunți, nemenționați în documente, suflete moarte și totuși vii. Poveștile unor astfel de oameni se leagă în roman și formează un peisaj uman terifiant: oameni aflați la mâna proprietarilor de pământuri, a norocului sau a propriilor năravuri, oameni arestați și schingiuți pentru că își cer drepturile, chipuri și minți întunecate de sărăcie, țărani legați cu sfoara și mânați ca niște dobitoace, condamnați să mânânce doar ierburi, torturi de neimaginat, copii exploatați.
Dar, pe cât de apăsătoare este viața din povești, pe atât de plină de vitalitate și de forță este narațiunea lui Saramago. Scenele din roman sunt extrem de vii, cu comentarii discrete, subtile, dar foarte percutante. Planurile epice și temporale se schimbă fulgerător de repede, ca și vocile narative, solicitând atenția cititorului, suprinzându-l, amuzându-l. Dialogul se amestecă cu narațiunea în aceeași frază, punctuația spune altceva decât în mod firesc, obligă le recitire, cel puțin pe spații restrânse. Frazele lungi cu idei răsucite și jocuri de cuvinte vrăjesc. Realismul extrem din descrierile cruzimilor suferite de oameni se împletește cu povești despre vârcolaci și vrăjitoare, cu pasaje lirice, alegorii sau întâmplări cu mult haz.
Iată cum o schimbare majoră, precum trecerea la Republică, este surprinsă de Saramago într-un singur paragraf, spunând în câteva rânduri pline de umor și ironie mai mult decât un tratat de istorie: „Veni şi republica. Bărbaţii câştigau câte două sute patruzeci sau două sute şaizeci de reali, iar femeile, mai puţin de jumătate, ca de obicei. Amândoi mâncau aceeaşi pâine de tărâţe, aceleaşi frunze veştejite de varză, aceleaşi cotoare. Republica veni grăbită de la Lisabona, umblă din sat în sat prin telegraf, acolo unde exista, se prezentă prin jurnale celor care ştiau să citească şi din gură în gură, dintotdeauna cea mai simplă metodă. Tronul căzuse, biserica spunea că acum regatul nu mai aparţine acestei lumi, latifundiul înţelese totul şi rămase la fel, iar un litru de ulei de măsline ajunse să coste mai mult de două mii de reali, de zece ori simbria pe o zi a unui bărbat”.
Portretul unuia dintre personajele centrale cuprinde în el natura unei lumi întregi: „Cizmarul ăsta e un cârpaci. Pune niscaiva căpute şi pingele, iar când n-are chef de muncă, trage de timp, îşi lasă calapoadele, sulele şi cuţitele de lucru ca să se ducă la crâşmă, se ia la ceartă cu clienţii care şi au pierdut răbdarea şi apoi, din toate aceste motive, îşi bate nevasta. Dar şi pentru că pune căpute şi pingele, şi ăsta e un motiv, căci e un om fără stare, nu-şi găseşte liniştea, nici nu s-a aşezat bine, că şi vrea să se ridice, nici n-a ajuns într-un loc, că se şi gândeşte la altul. E un fiu al vântului, un rătăcitor, Domingos cu vremea lui rea, care se întoarce de la cârciumă şi intră în casă, ţinându-se de pereţi, se uită duşmănos la fiul lui, iar tu, nevastă nenorocită, dacă tot eşti pe aci, vino-ncoa’, să te-nvăţ eu minte”.
Privirea scrutătoare a lui Saramago se strecoară prin fiecare colțișor și crăpătură de viață. Nu-i scapă nimic, dar dezvăluie totul facându-i cu ochiul cititorului, hipnotizându-l cu magia povestirii, cu ritmul limbajului și al ideilor.
José Saramago, Ridicat de la pământ, traducere de Simina Popa, Polirom, 360 p., 2016
Cumpără cartea din librăria Cărturești!
