După Istoria frumuseții și Istoria urâtului, Umberto Eco ne-a fericit cu un nou volum de excepție, Istoria tărâmurilor și locurilor legendare, o carte pe care o aveam de mult în wishlist, alături de The Dictionary of Imaginary Places al lui Alberto Manguel și Gianni Guadalupi. Volumul e construit pe același tipar ca și celelalte două istorii: fiecare capitol cuprinde câte un eseu-sinteză dedicat unui anumit subiect, textul este însoțit de reproduceri color de foarte bună calitate, iar la finalul eseului avem fragmente din diverse opere care completează informația.
După cum spune și titlul, volumul de față se ocupă de acele locuri, reale sau imaginare, care au bântuit imaginația oamenilor și au născut mituri și legende: de la Atlantida la Țara Preotului Ioan, de Eldorado până la Ținutul Cocagne (țara unde curge lapte și miere), de la Alamut, ținutul asasinilor, la Camelot și poveștile țesute în jurul căutării Graalului, de la dorința de a găsi pe hartă Ithaca lui Ulise la pelerinajele contemporane inspirate de Codul lui da Vinci, de Dan Brown. Și acestea sunt doar câteva exemple.
Aici ne interesează acele tărâmuri sau locuri care, în vremurile noastre sau în cele de demult, au dat naștere multor himere, utopii și iluzii, întrucât mulți sunt aceia care au crezut că există sau că ar exista cu adevărat pe undeva.
Uneori, miturile se întâlnesc unele cu celelalte și se contopesc, iar Graalul ajunge din Camelot în Regatul Părintelui Ioan, iar lapis exillis (una dintre denumirile Graalului, dată de Wolfram von Eschenbach în Parzifal) devine lapis elisir, piatra filozofală, obținută de alchimiști după Magnus Opus, momentul în care metalele obișnuite se preschimbă în aur și argint și este obținut elixirul tinereții veșnice. Alteori, miturile devin otrăvitoare, ca atunci când Otto Rahn, ofițer SS și susținător al superiorității ariene, stabilește o legătură între moștenirea cunoașterii „hiperboreene” (străvechea civilizație a Ultimei Thule, leagănul rasei nordice pure), druizi, cathari, templieri, cavalerii Mesei Rotunde și noua filozofie nazistă a omului nou.
Însă, în principal, obiectivul cărții e acela de a vedea cum aceste ținuturi au fost imaginate în epoci diferite și cum au contribuit aceste imagini la istoria mare, cea „reală”, a omenirii. De la Școala de la Annales încoace știm că imaginarul face parte din istorie la fel de mult ca și evenimentele consemnate în cronici. Iar demersul acestui volum îngrijit de Umberto Eco este chiar cel de a acorda imaginarului loc de cetate în istoria, mică și mare deopotrivă, a omenirii. Pornit să descopere India prin Vest, Columb urmărea, de fapt, și descoperirea Paradisului Terestru. Plecați în căutarea Regatului Părintelui Ioan, occidentalii explorează în profunzime continentul african. Și, tot așa, în fiecare pagină asistăm la împletirea armonioasă între real și imaginar și marea pasiune a oamenilor de a umple lumea cu semnificații ascunse.
„Au existat legende despre meleaguri care cu siguranță azi nu mai există, dar despre care nu trebuie să excludem posibilitatea ca odinioară să fi existat. E cazul Atlantidei; multe minți deloc delirante au încercat să dea de vestigiile ei. Sunt tărâmuri despre care vorbesc atât de multe legende și a căror existență (chiar și îndepărtată) e pusă totuși sub semnul întrebării, cum ar fi Shamballa, după cum altele sunt neîndoios rezultatul unor ficțiuni narative, ca de pildă Shangri-La, dar care totuși cunosc încontinuu tot felul de imitații pentru turiștii ușor de mulțumit. Mai sunt și tărâmuri a căror existență e menționată doar în izvoarele biblice, dar în care au crezut mulți, cum ar fi paradisul sau regatul reginei din Saba; și mulți, printre care și Cristofor Columb, s-au așternut la drum pentru a descoperi pământuri care existau cu adevărat. Mai sunt și ținuturi create pe baza unui document fals, ca de pildă Țara Preotului Ioan, care a reușit totuși să determine mulți călători să străbată Asia și Africa deopotrivă. În sfârșit, mai sunt și locuri care există cu adevărat și azi, uneori doar sub forma unor ruine, dar în jurul cărora a luat naștere o întreagă mitologie, cum ar fi Alamut, asupra căruia dăinuie încă umbra legendară a Asasinilor, sau Glanstonbury, legat deja de mitul Graalului, sau Rennes-le-Château ori Gisors, care au devenit legendare prin speculații comerciale foarte recente. (…) Despre realitatea acestor iluzii își propune cartea de față să vă vorbească.”
Volumul se constituie într-o minunată călătorie imaginară (iar ilustrațiile sunt de mare ajutor) prin visele omenirii, de la cele mai vechi (Mitul Paradisului Pierdut, de exemplu, care este reluat în nenumărate forme, inclusiv una nocivă, în cazul fortăreței de necucerit Alamut, sediul sectei asasinilor, Cuibul Hapsânului, locul unde, după cum spune legenda, se putea ajunge doar pe spinarea vulturilor), la unele mai noi (capitolul dedicat felului în care un loc real, Rennes-le-Château, devine legendar printr-o susținută mistificare, o fabulație legată, ca multe altele, de căutarea Graalului și demnă de Codul lui da Vinci, al lui Dan Brown, de care chiar este, prin misterioase fire invizibile și incredibile, legat).
Istoria tărâmurilor și locurilor legendare se încheie, cum altfel?, cu un capitol dedicat locurilor imaginare din literatură: castelul Frumoasei Adormite, insula lui Robinson Crusoe, casa lui Sherlock Holmes din Baker Street la Londra, celula contelui de Monte-Cristo de la Chateau d’If, insula lui Caliban, Liliput, Xanadu, Țara Minunilor a lui Alice, Tărâmul de Mijloc al lui Tolkien și Hogwards al lui J.K. Rowling, Narnia, Gotham City, orașele invizibile ale lui Calvino sau Aleph al lui Borges. Deosebirea dintre acestea și cele discutate în capitolele de dinainte este că pactul ficțional dintre cititor și autor ne semnalează de la început inexistența lor. Așa că, în loc să pornim în căutarea lor, ne așezăm comod în fotoliu și preferăm „să luăm în serios lumea posibilă a narațiunii”. Volumul se încheie cu o concluzie pe placul tuturor cititorilor: fabulația îmbogățește lumea în care trăim, iar, din punctul ăsta de vedere, cititorii sunt cei mai bogați pământeni.
Mie mi-a plăcut foarte mult eseul dedicat căutării Graalului, cu variantele sale medievale și moderne (datorate, în principal, Frăției Prerafaelite și, mai nou, aceluiași Dan Brown) și cel dedicat hărților și călătoriilor medievale. Vă dau, ca exemplu, un sfat din Ghidul pelerinilor la Santiago de Compostela care suna cam așa: „Dacă vrei să mergi de la Roma la Ierusalim, ia-o spre miazăzi și mai întreabă pe drum”. Chiar și azi, poate fi începutul unei frumoase aventuri…
O frumoasă aventură este întreg volumul. Este o carte care te face să zâmbești, să visezi, să dai search-uri pe Google, să pui status-uri pe Facebook, să-ți faci liste interminabile cu cărți de citit, filme de văzut și locuri de vizitat. Pentru că orice legendă are și un grăunte de adevăr, iar lumea întreagă este plină de „castele în Spania”.
Istoria tărâmurilor și locurilor legendare, ediție îngrijită de Umberto Eco, Ed. Rao, 2014, trad. rom. Oana Sălișteanu
