Bookaholic

Oricine locuieşte în apropiere de un spital, ştie că sirenele se aud la orice oră din zi şi din noapte. La fel, strigătele pescăruşilor nu ţin cont de oră, de un program anume sau de cum te simţi în acea clipă. Multe dintre lucrurile care există în afara noastră au loc independent de noi. Noi suntem cei care le analizează, le pun în balanţă, le apreciază şi decid, în cele din urmă, greutatea sau, dimpotrivă, lipsa lor de importanţă.

În The Year of Magical Thinking, Joan Didion analizează importanţa pe care a acordat-o fiecărui moment care a urmat dispariţiei din viaţa sa a celor mai iubite persoane: soţul, John, şi fiica, Quintana. O mai îndeaproape analiză am mai întâlnit până acum doar la Simone de Beauvoir în O moarte uşoară.

În această carte care, din păcate, încă nu s-a tradus la noi, dincolo de aprecierierile obişnuite pe care le fac marile ziare, recomandând lectura ca una de ajutor în cazul unor pierderi, Joan Didion face şi o antologie a lecturilor din literatura compusă din astfel de momente. Descoperă că unele lucrări mai recente sunt aproape lipsite de empatie faţă de ceea ce înseamnă cu adevărat o pierdere, în vreme ce cărţi din 1922, cum este cartea bunelor maniere scrisă de Emily Post, se dovedesc instrumente psihologice de fină cunoaştere a unor elemente pe care analizele moderne le pierd din vedere.

Iar această lipsă de aprofundare de care se fac vinovate lucrările din ultimii ani poartă pecetea unui context cultural şi social care ne obligă să ne asumăm un comportament de faţadă, unul prin care să afişăm un curaj fals pentru a-i proteja pe alţii de propria suferinţă. Antropologul social Geoffrey Gorer este cel care, încă din 1965, aminteşte Didion, a intuit această respingere a societăţii faţă de doliul în public, rezultat al dorinţei celorlalţi de a se bucura de vieţile lor şi o constrângere care îi obligă pe cei aflaţi în doliu să nu facă nimic din ceea ce ar putea ştirbi bucuria altora.

Gândirea magică, noţiunea introdusă de Joan Didion în titlu, se referă la un termen din psihologie şi antropologie potrivit căruia oamenii asociază eronat fapte şi evenimente. De asemenea, se referă la nenumărate convingeri lipsite de temei ştiinţific sau iraţionale, incluzând aici şi superstiţiile.

Pentru Didion, gândirea magică şi-a făcut simţită prezenţa, de exemplu, atunci când practic nu a putut să doneze toţi pantofii lui John, soţul decedat, din convingerea că acesta va mai avea nevoie de pantofi atunci când se va întoarce.

Analiza nu ar putea fi exhaustivă şi nici nu îşi propune asta, chiar dacă există acea parte de cercetare, vizibilă în carte, prin trimiteri către studii făcute în legătură cu pierderea celor dragi şi modul în care oamenii gestionează astfel de situaţii. Joan Didion le înşiruie în timp ce, în paralel, derulează şi pune la cap evenimentele care i-au compus cei patruzeci de ani de căsnicie, fără a se delimita decât abia spre final de întrebarea care planează la distanţă mică tot timpul: ar fi putut să facă ceva pentru a-şi salva soţul?

Concluziile certe sunt cele care ţin de emoţii, cele care îi sunt la îndemână, cum era şi firesc, pentru o analiză clară, concisă:

„Mâhnirea e diferită. Mâhnirea nu are lungime. Mâhnirea vine în valuri, izbucniri, anxietăţi bruşte care ne înmoaie genunchii şi ne întunecă privirea şi anulează cotidianul vieţii”.

În acelaşi timp, reconstrucţia vieţii nu e posibilă până când analiza nu îşi trece privirea peste fiecare aspect al vieţii, împietrit cumva în timp, tot aşa cum şi căsătoria, va spune la un moment dat Didion, era ceva care oprea timpul:

„Încă mai erau pe o masă în camera de zi teancul de farfurii şi argintăria pe care le folosise în Ajunul Crăciunului. Încă se mai afla pe ea o notă de plată de la American Express care sosise în acea zi, cheltuieli ale călătoriei din noiembrie pe care o făcusem la Paris”.

Sursă imagine

Nu-şi doreşte să devină o cunoscătoare a unor astfel de împrejurări, dar o face. Îşi descrie în acelaşi stil povestea morţii fiicei în cartea Blue Nights, împrejurări detaliate adesea şi în The Year of Magical Thinking. Concluziile revin la intervale de timp asupra felului în care ea însăşi (şi presupune că şi alţii) fac faţă unor astfel de situaţii:

„Oamenii care au pierdut recent pe cineva au o anumită privire, recognoscibilă poate numai de către cei care şi-au văzut aceeaşi privire pe propriile chipuri. Am zărit-o pe faţa mea şi o observ acum şi la alţii. Privirea e una de vulnerabilitate extremă, goliciune, deschidere. (…) Oamenii care au pierdut pe cineva par dezbrăcaţi fiindcă au impresia că sunt invizibili”.

Sunt fragmente în carte care ţin de recompunerea unui puzzle, reîntregirea unei vieţi pentru a putea merge mai departe. Nu există însă un final clar fiindcă The Year of Magical Thinking reprezintă doar un segment din viaţă, cu urmări în prezent, cu analize, gânduri şi concluzii care trec dincolo de marginile paginilor din cartea semnată de Didion:

„Era posibil să simţi furie şi, în acelaşi timp, să te simţi responsabil?
Ştiu răspunsul pe care un psihiatru l-ar da în cazul acestei întrebări.
Răspunsul ar avea de-a face cu felul atât de cunoscut în care furia creează vină şi invers”.

Un jurnal, o mărturie voită şi scrisă cu greu, dar necesară. O dovadă de curaj şi o salvare în acelaşi timp. Dacă unii oameni încep să alerge la maraton pentru a da un nou suflu vieţii, Joan Didion scrie. E arma ei, de care se foloseşte pentru a încerca să răspundă întrebărilor pe care i le-a adresat viaţa însăşi. Şi chiar dacă la unele nu reuşeşte să găsească răspuns, continuă să scrie. Întotdeauna vor exista subiecte, întotdeauna va exista ceva de care să te aperi sau prin care să treci, pare să mai spună. Trecerea lor pe hârtie e o probă de foc, iar Didion, cel puţin până acum, pare că i-a supravieţuit.