Volumul „Noaptea Sfântului Alcoolomeu” (Antologie de haikuuri), de Octavian Perpelea, a apărut recent la Casa de Pariuri Literare. În prefață, Caius Dobrescu scrie: „(Pseudo?)haikuurile lui Octavian Perpelea sînt despre libertatea interioară, ca iluminare, ca satori, nu doar fiindcă străpung și destramă punctual și momentan rețeaua mecanismelor noastre de gîndire. Ci mai ales pentru că oferă o idee despre cum s-ar putea coloniza printr-un stil de viață o atare condiție de imponderabilitate. Sceptică față de plin, prietenoasă față de vid, poezia lui Octavian Perpelea reușește, în plan formal, o spectaculoasă sinteză între Zen și South Park”.
De curând, ți-a apărut volumul „Noaptea Sfântului Alcoolomeu” (Antologie de haikuuri), Casa de Pariuri Literare. În prefață, Caius Dobrescu scrie „poemele din acest volum sunt despre libertatea mentală absolută”. Care a fost contextul de la care ai pornit?
Aş începe plecând de la relaţia cu (pseudo)haikuurile. Publicasem acum aproximativ trei ani, în revista Tiuk!, o duzină de astfel de haikuuri ce purtau titlul ceci n’est pas un haiku, multe dintre ele se regăsesc şi în volumul cu dricul pe contrasens, deci exista o oarecare tradiţie. Atracţia mea faţă de aceste micropoeme este legată pe de-o parte de faptul că mă simt mai apropiat de formulele mai scurte, unele dintre poemele ample părându-mi deseori o trăncăneală superfluă, pe de altă parte zona asta poetică este foarte vulnerabilă în faţa parodierii. Practic, tematica eterată (mă refer în special zona haijinilor români contemporani) ce ţine de o sensibilitate parcă din alt secol, ridică numeroase mingi la fileu oamenilor răi ca mine. Glumind, aș putea spune că mi-am propus să mă alătur brigăzii celor ce strivesc corola de minuni a lumii.
Textele sunt și o hartă poetică subiectivă, biografiile autorilor comunică cu textele și oferă un cadru de receptare.
Ca să revin la prima întrebare, mă aflu într-o relaţie tot mai tensionată cu Octavian Perpelea, iniţial am dorit să nu-mi asum paternitatea haikuurilor, intenţionam să construiesc o falsă antologie de false haikuuri, un soi de șarlatanie generalizată. Libertatea de a scăpa de mine, într-un fel. Am realizat apoi că e destul de străveziu că-s scrise de un singur om, că există, ca să fiu preţios, o anumită unitate a stilului, aşa că am renunţat la diversiune, deşi iniţial, în bovarismele mele, credeam că pot să fiu un mic haijin escroc & pessoan. 🙂
Ca să intru puțin în bucătăria internă a conceperii volumului, trebui să spun că mai întâi am scris haikuurile fără biografii. Apoi am realizat că volumul ar risca să fie prea rahitic, iar personajele prea slab conturate. Ideea biografiilor mi-a fost sugerată de Bogdan-Alexandru Stănescu, care mi-a recomandat să-l citesc pe Roberto Bolaño – Literatura nazistă în America. Ca să fiu sincer nu prea m-au prins mistificările lui Bolaño, fiind scrise pe un ton prea sobru pentru gustul meu. În schimb, lectura cărţii mi-a reactivat în minte fanteziile lui Mircea Horia Simionescu, iar microficțiunile vin mai degrabă pe siajul acesta.
Uneori, în biografia autorilor acestor haiku-uri, întâlnim comentarii despre situații politice asemănătoare celor din România. Hilaritatea atinge apogee lirice.
Faptul că sunt absolvent de ştiinte politice nu avea cum să nu lase urme. La afirmaţia ta aş adăuga faptul că politicul este totodată şi zona în care umorul încetează. Politicul (în special urmele traumatice lăsate de acesta) articulează la modul evident destinele câtorva personaje. De la Franz Kubasek care suferă o adevărată metanoia anarhistă, la chinezul Cao Pi – beizadeaua comunistă, până la Iva Jerkovic, încă tuşată de fazele reziduale ale războiului sau la turcul Ahmet Kurtel, victimă a discriminării minorităţilor sexuale în regimul autoritarist al lui Erdogan. Concentraţia de satiră este diferită, în funcție de context, deoarece, cum spuneam și mai sus, cred că există anumite situaţii în care umorul nu își mai găsește rostul.
Unele răfuieli dintre autori și critici literari ajung în spațiul „public”, răzbunarea autorilor pe criticii care nu le înțeleg capodoperele devin chiar mai importante decât posibilele lor evoluții literare. Pe cine ai compătimi? Pe autori sau pe critici?
Cu riscul de a sabota o întrebare inteligentă, nu pot să spun decât că îmi păstrez compătimirea pentru cauze ceva mai nobile.
De ce intrigă/oripilează discreția, mai ales dacă ești din zona balcanică? Și, mai ales, dacă ești scriitor?
Cioran a exprimat printr-o sintagmă foarte plastică & foarte exactă starea asta de trăncăneală aproape nevrotică, etalarea viscerelor la tarabă, bârfa endemică, atunci când vorbea despre „demonul balcanic al confesiunii”. Ține oarecum de un soi de genius loci. Prin locurile noastre, un tip discret trece drept taciturn dubios, un individ suspect care ascunde un păcat (rușinos). În același timp, la scriitorii români parcă această caracteristică se hipertrofiază. Cunoscând atâția scriitori valahi, îți poți imagina un Beckett român?!
Cam puține femei în volumul tău. E mai ușor să fie parodiați bărbații?
A fost mai facil pentru mine să multiplic mergând pe genul pe care-l cunosc din interior, decât să merg pe alteritate. Sufăr de schizofrenie, dar de una bine temperată, care mai este altoită și pe o lene teribilă. Este adevărat că în volum sunt preponderent mai mulți bărbați, însă nici personajele femei nu sunt neglijate, există de asemenea și zona LGBT. Am încercat să fie cât mai ecumenic, și nu doar pe zona de gen, ci și pe cea confesională, să surprind cât mai multe tipuri umane/culturale. Că se putea mai bine, asta e sigur.
Volumul poate fi și un manual de înțelegere a metehnelor, sclipirilor pozitive și paraziților existenți în lumea cărților?
Cred că am risca să supradimensionăm miza volumului dacă l-am considera un astfel de manual. Este în primul rând un exercițiu ludic, în care am croșetat tot felul de idei mai mult sau mai puțin demente, am încercat să creez o mică lume întoarsă puțin pe dos, o lume în care viața se petrece în ritmuri vioase, iar tot ce e serios este luat tărbacă. Treaba asta pe mine m-a distrat destul de mult, lucru pe care-l doresc și eventualilor cititori ai volumului.
Octavian Perpelea s-a născut pe 22 iunie 1979, la București. A absolvit Facultatea de Științe Politice a Universității din București, urmând mai apoi cursurile masterale ale aceleiași instituții. A publicat poeme în Apostrof, Hyperion, Luceafărul, Steaua, Timpul, Tiuk!, Viața Românească, Vorba Vine. Volume de poezie: cu dricul pe contrasens (2015), Noaptea Sfântului Alcoolomeu (2017).
