Bookaholic

Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui s-a încurcat între timp cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashback-uri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei.

Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

„Schije”, de Ioana Baetica Morpurgo – fragment

Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
464 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală

— Radule, ce-ai, mă, pe braţ? Cum te zgâriaşi aşa rău?

E prima oară când taică-so a observat. Radu e luat prin surprindere. Se obişnuise cu faptul că nimeni nu ştie, nimănui nu-i pasă şi nici nu e treaba lor. E numai a lui. Povestea lui care nu se desenează cu pixul, ci cu lama.

A terminat de scris cele două cuvinte pe care s-a chinuit să le scrie de cinci minute-ncoace, cu markerul negru pe pătratul de carton menit să stea sub fundul paharelor. Sub literele lui inegale, în stil graffiti, se vede sigla Carlsberg.

— Gata! Uite – şi ridică pătratul de carton spre taică-so. Mergem la aeroport şi stăm cu asta în mână, aşa – Răducu exemplifică, ţinând obiectul de-un colţ deasupra capului. Noi stăm şi aşteptăm şi ăia care vin trec pe lângă noi şi citesc ce-am scris eu aicea şi, dacă nu sunt El, trec mai departe. Când vine El, se vede scris aicea şi vine să ne zică şi nouă bună ziua, ca oamenii. Poate îi luăm şi nişte flori, ceva simbolic, nişte caramele, că aşa e frumos. Dacă-i e foame rău, îi dăm şi azil politic.

Răducu se ambalează, face planuri, aranjează decorul virtual. Toma îşi întoarce privirea de la tipele de la masa vecină şi se uită la bucata de carton pe care băieţelul o ţine încă ridicată deasupra capului şi pe care scrie: Isus Cristos. Într-unul dintre colţuri a mai desenat un fel de insectă cu multe aripi suprapuse. Toma nu-ntreabă ce reprezintă. Ştie. Unul dintre puţinele desene făcute de Răducu, repetate în aceeaşi formă de fiecare dată. Acesta, din colţul pătratului de carton, e Sfântul Duh. Alt desen obsesiv e un tanc ale cărui şenile îi iau copilului mai bine de-o oră să le deseneze în detaliu. Câteodată nici nu mai face restul maşinăriei. Doar şenilele şi urmele lăsate de ele pe-un drum oarecare.

— Nu desenează şi el copaci, oameni, fluturi, ca alţi copii… a zis odată Livia… Uită-te şi tu la el. Sfântul Duh şi tancuri – atâta face. Şi le face la fel de fiecare dată…

După ce-a plecat maică-sa, Răducu a început însă să deseneze şi-altceva. Pe ea, pe Livia. Mereu într-o rochie roşie. De curând, după ce s-a întors de la ea din Italia, a revenit la Duhul Sfânt şi la tancuri, cu singura deosebire că acum le desenează de obicei concomitent, cu Duhul Sfânt cocoţat pe tanc, iar urmele lăsate de şenile au devenit roşii.

Lui Toma îi ia câteva secunde să se reconecteze la firul acţiunii, să-şi amintească de frântura de conversaţie cu fiu-so de acum câteva minute.

— Aşa facem…
— Mâine-dimineaţă, da, tata?
— Mâine-dimineaţă…

A sărit de pe scaun. Halba de bere s-a balansat şi a decis să nu se irosească.

— Tată…
— Stai aici. Mă-ntorc imediat.

Puştiul îl urmăreşte cu ochii căscaţi cum îşi suceşte trupul să-şi facă loc printre mese. Se împiedică de piciorul scaunului pe care stă una dintre tipele alea două cu iPhoanele pe masă.

— Ce cocalar… zice una dintre ele. Vezi, fată, de-asta nu mă mai combin eu cu românii. Nişte bulangii, fără pic de maniere. Trece ca animalu’ să dea peste tine şi de cerut scuze nici că-i trece prin cap!

Toma l-a pierdut o secundă din vizor, apoi îl redescoperă în dreptul barului cu mâinile în buzunare, cu mersul lui săltăreţ. E îmbrăcat într-o geacă neagră de piele şi-n pantalonii lui de fâş albastru-cer, cu o dungă albă de-a lungul cracului. Părul vâlvoi. Îl vede cum dă mâna cu nişte tipi la o masă, le zice ceva, tipii râd, apoi o ia, tot cu mâinile în buzunare – pare să ţină ceva în buzunar, ceva voluminos – spre o uşă pe care cineva a lipit o figură de puştiulică cu puţa scoasă, pişându-se în vopseaua neagră a lemnului. Toma nu ezită. Se duce după el.

Se plasează cu picioarele uşor depărtate la pisoarul din dreapta bărbatului. Îşi desface şliţul. Nu-i vine. Îşi ţine respiraţia şi priveşte cu coada ochiului jetul gălbui de cal al lui Cristi. Stau aşa, unul lângă altul, în linişte, cu genitalele la vedere, ca într-o ceremonie adânc sfâşiată de lipsa de sens. Pe umeri le cade inegal lumina albă a neonului din tavan. Pe Cristi pare să-l ocolească timidă, proptindu-i-se doar undeva pe antebraţe. Pe Toma îl prinde total, din creştet până-n tălpi.

Cristi a terminat. Îşi trage şliţul, însă nu se mişcă din loc. Rămâne aşa, în picioare, lângă prietenul lui, şi Toma are impresia că-l priveşte intens. Apoi simte botul de metal al armei în tâmplă şi aude declicul rece. Îşi întoarce speriat privirea, însă nu e nimeni lângă el.

Abia acum îi vine. Şi, odată cu jetul de urină, îi izbucnesc şi lacrimile. Incontrolabile – lacrimile – când vin din acelaşi buncăr al sufletului ca alte funcţii vitale. În astfel de momente, trupul (teritoriul) uman e un recipient de umori amalgamate, fără ca vreuna în parte să-şi reclame un rol anume. În astfel de momente, tot ce ţine de realitate îşi testează veracitatea printr-un proces ce foloseşte substanţele primare ale organismului drept catalizatori.

Dincolo de uşă îl aşteaptă un copil care crede că mâine aterizează Mesia în oraşul ăsta de căcat. Şi că lumea o să înceapă ca nouă.

Despre Ioana Baetica Morpurgo

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”.

A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc.

A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10 000 de semne (ICR, 2017).

Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană.

Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.