Tag: sf

În 2312 urmează să ne dăm cu asteroidul – Kim Stanley Robinson

Ar trebui sa îmi fie uşor să scriu recenzia asta. Am fost fan al Trilogiei Marte, sunt fan al lui Kim Stanley Robinson, aşa că era firesc să citesc cel mai nou roman al lui, 2312, lansat anul trecut. Au fost lucruri care mi-au plăcut enorm şi lucruri care m-au scos din sărite. Iubesc partea asta, vreau să ucid partea asta cu o pernă. Simplu, nu? Din păcate, nu este atât de uşor. De ce? Kim Stanley Robinson este genul de scriitor care, pe de-o parte, te face să îţi doreşti din tot sufletul să faci parte din poveste şi, pe de altă parte, îţi face creierul să plângă de la atâtea explicaţii tehnice. De-aia când am pus mâna (digitală, doar nu vă imaginaţi că s-a tradus la noi) pe 2312, am ţipat ca un texan care tocmai ce a primit prima lui puşcă. Citeşte tot articolul

Yasutaka Tsutsui, Fata care sărea prin timp – cartea și filmul

Yasutaka Tsutsui, unul dintre cei mai venerați autori de SF si weird fiction din Japonia, a fost tradus puțin - prea puțin - în limba engleză. Am vorbit deja despre el când v-am povestit Salmonella Men on Planet Porno, dar am auzit prima dată despre Tsutsui în contextul unui anime, The Girl Who Leapt Through Time, Fata care sărea prin timp, o adaptare a nuvelei omonime, Toki o Kakeru Shōjo, publicată de Yasutaka în 1967 și tradusă în limba engleză abia în 2011. Citeşte tot articolul

Despre Alice B. Sheldon aka James Tiptree Jr., feminism și o nuvelă SF despre sensul existenței umane

"It has been suggested that Tiptree is female, a theory that I find absurd, for there is to me something ineluctably masculine about Tiptree’s writing." — Robert Silverberg Că science fiction-ul e un gen dominat de bărbați, asta e, cel puțin la prima vedere, adevărat. Mi-ar fi greu să dau o explicație, dacă aș fi întrebată de ce, dar tind să cred că e o chestiune de context. Politic, social and whatnot - dacă tragem linie, s-ar putea ca bărbații să domine literatura la modul general, cel puțin ca număr, o treabă complet explicabilă dacă ne amintim cam când au început femeile să fie lăsate să scrie, sau să-și permită s-o facă, chiar și sub pseudonim de bărbat (ca surorile Bronte, spre exemplu). Citeşte tot articolul

Fledgling, Octavia Butler și vampirul Vasile

Sookie Stackhouse: I-I'm-I'm Sookie Stackhouse, and I'm a waitress. What's your name? Bill Compton: Bill. Sookie Stackhouse: [giggles] Bill? I thought it might be Antoine, or Basil, or-or-or like Langford, maybe. But, Bill? Vampire Bill! Decizia de a mă apuca de Fledgling a fost pur întâmplătoare. Am deschis Kindle-ul cu intenția de a alege o carte, orice carte, care să nu fie cu vampiri (doar ce terminasem toată seria Southern Vampires, deja eram destul de plictisită de subiect). Habar n-aveam despre ce e vorba. Surpriza a fost să descopăr, după câteva pagini, că Fledgling e tocmai ce încercasem eu să evit. Dar povestea ei e ceva mai complicată de atât. Citeşte tot articolul

Almanahul Anticipația și sfârșitul copilăriei

Că SF-ul românesc (indiferent că vorbim de scriitori, autori sau pur și simplu cititori și fani) se screme de ani buni să se rupă de o oareșice patină de tristă amintire, asta știm de mult. Au existat, înainte de '89, câțiva oameni care l-au iubit suficient de mult ca să îl sprijine, să pună de cenacluri și să caute autori români de science fiction capabili să aducă genul în atenția unui public însetat de noutate, dar fără prea mult acces la ea. Citeşte tot articolul

O piatră pe cer sau cum m-a învățat Asimov să citesc science fiction

When it’s time to die, and that will come to all of us, there will be a certain pleasure in thinking that you had utilised your life well, that you had learned as much as you could, gathered in as much as possible of the Universe and enjoyed it! I mean, there’s only this one Universe and this one lifetime to try to grasp it. (…) What a tragedy to just pass through and get nothing out of it! (Isaac Asimov, 1988, de aici) Dacă mă întrebați ce mai țin minte din O piatră pe cer, o să vă răspund sincer: aproape nimic concret - și accentul cade pe concret, pentru că sunt lucruri din cartea aia pe care n-o să le uit niciodată, fără să știu exact cum mi-au rămas în cap sau ce rol au jucat de fapt în poveste. Citeşte tot articolul

Impossible Dreams, Tim Pratt

Literatură despre lumi paralele și nesfârșitele lor posibilități în relitățile alternative s-a scris și se va mai scrie. În Impossible Dreams Tim Pratt și-a ales din acest univers de lucruri care se întâmplă în paralel cu alte infinite universuri de lucruri un subiect încântător în aparenta lui lipsă de importanță vitală - felul în care s-ar putea termina filmele în alte lumi. Citeşte tot articolul

Seven Views of Olduvai Gorge, de Mike Resnick

Te-ai gândit vreodată la cum o să fie lumea după ce mori? Nu la 10-20-50-100 de ani după, ci la un mileniu, două sau chiar douăzeci și trei. Ce se va întâmpla cu oamenii? Cu planeta? Vom muri într-un scenariu apocaliptic? Vom coloniza Marte? Sau vom distruge pământul înainte sa apucăm să ne mai uităm și la stele, fără să știm dacă suntem singuri în Univers? Citeşte tot articolul

Phillip K. Dick, ubique

I am Ubik. Before the universe was, I am. I made the suns. I made the worlds. I created the lives and the places they inhabit; I move them here, I put them there. They go as I say, they do as I tell them. I am the word and my name is never spoken, the name which no one knows. I am called Ubik, but that is not my name. I am. I shall always be. M-a fascinat întotdeauna felul în care se naște un autor-cult. Mai ales în science fiction, mi se pare cel puțin interesant faptul că procesul nu depinde nici de talent, nici de viziune, ci doar de capacitatea de a produce o carte despre care oamenii să vrea să povestească, într-un fel sau altul. Citeşte tot articolul

Apocalipsa după Margaret Atwood: Oryx şi Crake

Trebuie să spun de la început: mi-e imposibil să vorbesc despre orice carte de-a lui Margaret Atwood fără s-o raportez la întreagul ei Univers, fără să recunosc tipare de personaje care se repetă şi lecţii pe care autoarea americană încearcă, insistent, să ni le predea. Oryx şi Crake e, din punctul ăsta de vedere cel puţin, probabil la fel de reprezentativă pentru stilul ei ca şi Povestirea Cameristei (despre care am vorbit mai demult), ba chiar, deşi nu-i o construcţie la fel de solidă din punct de vedere literar, mai reprezentativă pentru filosofia ei. Citeşte tot articolul

Interviu – Ștefana Czeller: “Lecția cea mai importantă pe care mi-a oferit-o presa este că viața chiar bate literatura”

Ștefana Czeller e din Iași și e ziaristă. Munca ei de zi o ține prin tribunale, pentru că acoperă domeniul justiției - dar seara, și în weekend, Ștefana abandonează piramida inversată și scrie ficțiune. Romanul ei, "Cerneală și sânge", lansat în 2011, a fost primit extrem de bine, și i-a adus premiul pentru debut la Romcon 2012 și premiul pentru încurajare la Eurocon 2011. Mai multe despre ea poți citi pe blogul ei. Noi am întrebat-o despre ce, cum și când citește, despre science fiction, dar și despre cum te influențează, ca scriitor, experiența de jurnalist. Citeşte tot articolul

Tatiana Tolstaia: Zâtul, un basm negru

Despre Zâtul Tatianei Tolstaia vă spuneam în Ruşii care nu trebuie rataţi că e apăsătoare şi întunecată. Altfel, de mult nu am mai citit ceva atât de sclipitor şi tranşant. Zâtul este alegoria apocaliptică a unui sistem totalitar şi arta pe care pune gheara. Soarta cărţii într-un astfel de regim? Mai degrabă otravă, decât salvare. Pentru că, pe de o parte, în mâinile unor proşti lacomi arta se transformă în capital şi le suceşte şi mai periculos viziunile limitate. Pe de altă parte, se ajunge la tirania artei: în numele ei se fac crime, considerate necesare însănătoşiri. Am tot spus artă, este de fapt vorba de cărţi. Citeşte tot articolul

Înapoi la Jules Verne sau cum (nu) se scrie o istorie a SF-ului

Primul volum de Jules Verne pe care l-am citit vreodată a fost Steaua Sudului, iar povestea cu struțul care înghițit diamantul mi s-a părut și atunci, pe la vreo 10 sau 12 ani, trasă de păr. Dar nu m-am lăsat. Am început Călătorie spre centrul Pământului, însă am terminat-o la fel de dezamăgită. E greu să privești o astfel de carte ca pe altceva decât ca pe o poveste pentru copii mici atunci când la ora de greografie înveți ce e de fapt sub picioarele tale (în niciun caz dinozauri!). Ceva nu se potrivea. Profesorii mă trimiteau, mereu și mereu, la călătoriile fantastice ale genialului scriitor francez - dar apoi îmi dădeau nota zece doar dacă le înșiram: scoarță, manta, nucleu. Citeşte tot articolul

Timpul dezarticulat al lui Philip K. Dick

N-am avut niciodată o pasiune specială pentru faimosul nebun al science fiction-ului, Philip K. Dick. Visează androizii oi electrice? a fost, pentru mine, singura excepție de la regula cu cartea care bate filmul, și una în care filmul bagă cartea în spital cu multiple traumatisme și-o comoție cerebrală. Iar faptul că este unul dintre cei mai ecranizați autori de science fiction nu spune nimic despre valoarea operei lui, ci mai degrabă despre potențialul de a se vinde, și aici deja am ieșit de pe tărâmul literaturii. Citeşte tot articolul

Interviu – Roberto Quaglia: “Când scriu, cea mai mare obsesie a mea devine cartea pe care o scriu”

Pe scriitorul italian Roberto Quaglia l-am cunoscut în 2004, când i-am luat, ca și acum, un interviu, genul ăla de interviu care pornește de la un set de întrebări și se întinde până când nu mai ai spațiu sau baterie să înregistrezi, și nici măcar nu-ți dai seama de asta. Vorbește mult, scrie neconvențional și petrece mai mult timp în România decât te-ai aștepta. Citeşte tot articolul