Tăierea fecioarelor este povestea unei fetițe care se pregătește pentru ritualul interzis al exciziei genitale. Ritualul are loc pe ascuns și e condus exclusiv de femei. Romanul a fost scris în urma unei călătorii a autoarei în Africa. Potrivit unui raport ONU din 2016, în jur de două sute de milioane de fete și femei au fost supuse mutilării genitale în 27 de țări africane, precum și în Yemen, Irak și Indonezia. În fiecare an, în jur de trei milioane de fete sunt excizate (aproximativ șase pe minut), în timp ce, în clinici occidentale private și la prețuri exorbitante, femei excentrice aleg de bunăvoie excizia din rațiuni de estetică erotică.
Volumul se va lansa astăzi, 15 martie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor vorbi, alături de autoare, Mihaela Miroiu și Andreea Răsuceanu. Detalii aici.
„Tăierea fecioarelor”, de Tatiana Niculescu – fragment
Roman apărut la Editura Humanitas în colecția Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu
1. Hani
Bunicul mă duce s-o văd spre seară, cu vreo două ore înainte de a patra chemare a muezinului, la niște prieteni de-ai lui, francezi. Îmi pun șlapii mei cei mai frumoși și mai colorați și îmi împletesc câteva codițe ca să-i fac plăcere. Pe ele le atrag culorile vii si sclipiciurile. e bine totuși că nu-ți smulg cerceii din urechi ca dinozaurii ăia de struți care înghit orice mărgică ori bucățică de metal aflate la îndemână. M-am gândit toată noaptea cum o să fie. eu ce am să-i spun și ea ce o să creadă despre mine. Bunicul m-a învățat cum să mă port, cum să le atrag ușor, ușor, nu le place să le atingă orice necunoscut, trebuie să ai răbdare. Întâi îți așezi o pace în inimă cum ai așterne un covoraș de lână cu desene, nițel aspru, nițel pufos, acolo, pe covoraș, îți cobori gândul la ea treptat, ți-o desenezi în minte linie cu linie, și ochii ei mari, lunecoși, și picioarele lungi, subțiri, toată arătarea ei de făptură mută, ademenești gândul, că nu vine singur, mai fuge, se mai împotmolește, se mai apropie, depinde de tine cum faci să-l aduci pe covorașul din inimă și să-l îngenunchezi. „Și atunci, în momentul ăla, când simți că gândul e sub puterea ta și ești sigură că l-ai prins și nu mai pleacă, o privești drept în creștetul capului și întinzi mâna spre ea.“ A, bunicul e expert în materie de îmblânzire! De fapt, toți afarii sunt așa. Nimeni nu cunoaște mai bine ca ei sufletul deșertului și duhul animalelor. Păi, bunicul, de exemplu, când se spală el pe față, pe picioare și pe mâini și își pune costumul alb, când își lasă sandalele mari deoparte și se așază la rugăciune, cu palma dreaptă peste stânga, la piept, cu capul sus și privirea departe, când atinge pământul cu fruntea lui tare, apoi cu vârful nasului, zici că stă timpul în loc, nimic nu se mai clintește, încremenesc hienele între stânci și caprele în adăposturile întunecoase de piatră, se oprește în aer fumul de tămâie cu care primenește bunica încăperile și chiar și Marea Roșie își netezește valurile și-și domolește sărătura. Dacă iei apă în pumni atunci, îți potolește setea imediat. Bunicul e stăpân peste toate, le ține în frâu cu puterea lui ca într-o vrajă.
La vârsta mea, el făcea vreo 15 kilometri pe jos, din satul lui, din brousse, până la școală. Dus, întors, în fiecare zi. Așa a învățat să scrie toate numele lui Allah. L-am auzit spunând că africanii din est o să câștige tot deauna concursurile de alergări la Olimpiade, fiindcă sunt antrenați din copilărie să străbată în fugă distanțele cele mai mari. Pe atunci, pădurea Day mai trăia încă. Sicomori, palmieri, curmali, cedri, acacia, smochini, umbră și răcoare, bogăție de palat verde, păsări nenumărate ciripeau imnuri de la începutul lumii, se auzeau și foșnet de frunze, și fâșâit de șopârle, și pași de lei și de jaguari, pe care bunicul îi recunoș tea imediat. Ciulea urechile, asculta, își așeza în inimă covorașul de pace, se lipea cu spatele de vreun palmier cu trunchiul gros și-și strângea la piept toiagul cioplit de tatăl lui. Aștepta să treacă pasul primejdiei, simțind în nări dacă fiara era înfometată sau mai avea încă sânge pe bot după vreun măcel apropiat. Când era încredințat că laba care strivea ierburile călca greu și tacticos, atunci mergea mai departe fără grijă, se afunda în pădure ca într-o mare, până la adâncimea unde vezi languste albastre și portocalii, pui albi de rechini și mii de corali multicolori, și lua aminte la limba copacilor și a animalelor.
Când a făcut Dumnezeu lumea, i-a dat o singură limbă, toată viața avea același alfabet, dar oamenii răi și dezbinați l-au pierdut cu timpul, cu războaiele și cu fricile lor. Chiar printre afari, puțini mai știu ordinea semnelor vechi. Bunicul a reînvățat-o în pădurea Day. „Hani, corpul tău recunoaște semnele, sunt scrise în mușchi, în ritmul inimii, în conturul unghiilor. Știi tu de ce își fac femeile noastre tatuaje pe mâini, pe picioare și pe vârfurile degetelor? Și fetițele ca tine își fac, da, e frumos. Nici o linie nu se frânge în desenele voastre, vezi? Toate urcă și coboară lin, unduite, spiralate, galeșe, ca șerpii, se încolăcesc pentru că sunt literele unui alfabet. Limba noastră a ferecat în ea vorbirea din pădurea Day. Trebuie doar s-o scoți la iveală.“
El nu mi-a povestit în amănunt, dar eu cred că acolo, în pădure, a trăit odată un derviș vestit care i-a spus lui toate secretele astea. Trebuie să fi fost unul care știa să cânte ca păsările, să respire ca iarba, să zboare, să se rotească, să se facă nevăzut, să apară în mai multe locuri în același timp, să vindece răni și să încalece ani male fioroase. Când o să împlinesc zece ani, mă duc cu bunicul în pădurea Day și îl fac eu să-mi spună tot și să-mi arate scorbura dervișului zburător. „Hani, în pădurea Day nu intră nimeni fără călăuză. În viață, la fel: nu poți înainta fără părinți, fără învățător, fără caligrafie, fără Coran, fără covorașul de rugăciune, fără familia bărbatului tău de mai târziu și așa mai departe, înțelegi?“ Da, și de aia o să caut scorbura dervișului, chiar dacă pădurea nu mai e ca pe vremea bunicului.
Copacii s-au uscat și trosnesc la soare: parc-ar fi niște epave aruncate de mare cât-colo, pe bolovanii de mag mă uscată. Am trecut prin pădure când le-am arătat drumul spre sat unor arheologi francezi. M-am tot gândit ce nume să dau copacilor fără viață, crăcilor cu coaja întărită de secetă, încleștați ca niște pantere albinoase împietrite în plin atac. Adică, se mai puteau numi „pădure“ niște uscături întortocheate, cu rădăcinile ieșite din pământ, ca după cutremur, și unele suspendate în aer, crescute în sus – asta e o specie aparte de smochin parazit, mi-a explicat bunicul – și înțepenite de arșiță și de vechime? Sau poate sunt fantomele arborilor cu frunze de altădată și mai bine ar fi să o numesc „pădurea fantomelor“ din ținutul afarilor. Dar dacă au murit și afarii, și cei pe care-i știu eu nu sunt oameni adevărați, ci fantome de războinici nomazi? Și bunicul? Nu se poate să fie și el fantomă. Totuși, ce pădure e aia fără nici o frunză verde și fără nici un ciripit de pasăre? Cât vezi cu ochii, țipenie. „Pădurea Țipe nie“ i s-ar potrivi. Sau „Țipenie“ și-atât.
Sunt așa de fericită că i-am găsit un nume adevărat pădurii Day, încât, măcar pentru o clipă, fără ajutorul nimănui, aș fi în stare să dezleg alfabetul despre care îmi vorbea bunicul și pe care i l-a încredințat dervișul trăsnit, în drum spre școala lui coranică din copilărie. Țipenia e bântuită de fantoma lui, care își schimbă mereu forma: antilopă, dromader, piatră, nor, uscăciune. Atâtea gânduri îmi vin despre derviș și despre alfabetul secret, încât era cât pe ce să uit de întâlnirea pe care am așteptat-o atâta.
Despre Tatiana Niculescu
TATIANA NICULESCU este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la Tanacu, Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA), semnate cu numele Tatiana Niculescu Bran. Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service. La Editura Humanitas a mai publicat volumele Regina Maria: ultima dorinţă (2015; ed. a II-a 2016), Mihai I: ultimul rege al românilor (2016) și Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas 2017). Tăierea fecioarelor (2018) reprezintă ediția revăzută a romanului În țara lui Dumnezeu (Polirom, 2012).
