Bookaholic

Pe coperta a patra a volumului unelte de dormit, Nicolae Manolescu spune despre Ioan Es. Pop că ar fi penultimul debut remarcabil din generaţia poeţilor optezecişti. Eu, una, nu am stat să număr (cu toate că am cochetat cu wikipedia), nici să analizez în ce măsură Ioan Es. Pop e optzecist sau nouăzecist, două luntre în care criticii ar spune că poetul ar fi cu ambele picioare. Cert este că nu am putut să nu îi pun în oglindă volumul de debut, “Ieudul fără ieşire”, şi cea mai recentă apariţie publicistică, unelte de dormit.

E uşor să cazi într-un clişeu redundant făcând o paralelă între debutul unui scriitor şi cel mai recent volum al său, însă pe cât am încercat să îl evit, tot mai firesc a devenit să pun sub semnul întrebării acel vers memorabil – “aici viaţa se bea şi moartea se uită”. În ce măsură mai este valabil? În ce măsură se perpetuează sau se transformă de la un volum la altul, de la un an la altul, în condiţiile în care pentru Ioan Es. Pop timpul nu trece, anii noi nu vin, anii vechi se “repetă şi peste doi, şi peste douăzeci”?

Între cele două cărţi punţile nu s-au rupt, numai că sunt două cărţi distincte, iar reluarea unor obsesii nu înseamnă manierizare, ci aprofundare şi nuanţare.
(Ioan Es. Pop)

Aprofundarea şi nuanţarea unor mânii, obsesii, frustrări, minusuri, schizofrenii – cu siguranţă se resimt pe parcursul celor 56 de poeme (un număr foarte interesant, foarte apropiat de vârsta reală a poetului), strânse în volumul apărut la Editura Cartea Românească. Nostalgia copilăriei, a timpului în care păcatele erau fantasme necunoscute, dorinţa şi, totodată, frica de a dispărea sau a rămâne singur, precum şi alcoolul, fie el distilat sau fermentat – toate constituie teme asupra cărora poetul se opreşte, dând viaţă şi voce versurilor.

Acelaşi destin nefericit, aceeaşi încărcătură pesimistă pe care le-am descoperit în “Ieudul fără ieşire”, le-am regăsit şi în unelte de dormit. Diferenţa pare să fie că dacă în 1994 Ioan Es. Pop era o voce poetică nou-născută, acum a ajuns la înţelepciune, fără să îşi piardă tonul şi, totodată, fără să se autopastişeze.

uneltele de dormit îmi seamănă mai mult: volumul este, la fel ca mine, şi puţin obosit, şi puţin înfricoşat de loviturile pe care le poate primi, şi ceva mai laconic, şi ceva mai resemnat.
(Ioan Es. Pop)

Dacă Maramureşul acum 17 ani părea un labirint din care îi era imposibil să iasă, fapt ce ar reieşi din titlul volumului de debut, în unelte de dormit apare ca un cufăr de amintiri, doruri, nostalgii, vise, toate puse faţă în faţă cu viaţa de acum, trăită departe de… Ieud, o viaţă singură, perimată.

“Uneltele” constituie un volum matur, o apariţie publicistică ce nu a înşelat aşteptările, cu toate că nu ar fi fost greu să o facă, date fiind mărturisirea poetului făcută în aprilie anul acesta şi, implicit, uşoara influenţabilitate a cititorilor şi subiectivitatea justificată a criticilor literari.

Scos din orice context, privit exclusiv literar (nu de alta, dar altfel ar fi absurd), unelte de dormit constituite probabil cele mai bune adjuvante poetice apărute recent, pe care le poţi folosi atunci când ai întrebări existenţiale asupra trecerii timpului, inutilităţii, sentimentelor obscure etc.

Timiditatea este o faţă a nesiguranţei, iar nesiguranţa e o faţă a vulnerabilităţii.
(Ioan Es. Pop)

Ioan Es. Pop este un poet timid, care în momentul în care îşi citeşte versurile se transformă într-un micro-recital teatral.  Aceasta fiind spusă, vă recomand să nu rataţi ocaziile când va avea lecturi. Nu poţi spune că este cuceritor, dar cu siguranţă te adânceşte şi acaparează.

Datorită aceleiaşi timidităţi/vulnerabilităţi asumate, la cele câteva întrebări pe care i le-am pus apropo de nominalizarea la Premiul Cartea Anului, ce se va decerna săptămâna viitoare de Fundaţia Anonimvl în parteneriat cu România Literară, Ioan Es. Pop a răspuns uşor evaziv.

Eu am primit deja premiul în clipa în care am citit lista cu nominalizări şi m-am regăsit pe ea, alături de atâtea nume şi titluri ilustre (n.r. Opera poetică, Fernando Pessoa; Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Marta Petreu; “Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial”; Eugen Simion; Viaţa lui Kostas Venetis Octavian Soviany; Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Mihai Zamfir). Este o mare onoare să fii nominalizat la un asemenea premiu, echivalează cu premiul însuşi, va fi doar o întâmplare câştigarea lui.
(Ioan Es. Pop)

Nu e ușor să înțelegi poezia lui Ioan Es. Pop, iar asta mai mult datorită greutății sale, a agoniei pe care poetul încearcă să o închidă exclusiv între coperți. Cititorii săi, însă, sunt de toate vârstele, iar celor mai tineri, uneori, Ioan Es. Pop și-ar dori să le mai scape amănunte. Cu toate acestea:

N-aş dori să-i înşel (n.r. pe cititori), aşa că mă străduiesc să nu mă implic în soarta cărţii/cărţilor mele. Cărţile trebuie să se apere singure. Cât despre cititori, eu sunt bucuros că există şi că mă fac să exist.
(Ioan Es. Pop)

Paul Sweeney a dat un citat celebru acum ceva timp: știi că ai citit o carte bună atunci când întorci ultima pagină și te simți ca și când ai fi pierdut un prieten. unelte de dormit te fac să simți că pierzi pe cineva încă de la început. Simți regretul și incapacitatea de a-l păstra, pentru că, prin fiecare poem, Ioan Es. Pop devine și mai greu de salvat. E ca un soi de dramă personală a ta, însă unicul confort pe care vi-l pot garanta este acela că prietenul pierdut mai poate fi pierdut încă o dată, de la prima pagină.

“până la urmă asta-i tot ce am putut să aflu:
istoria e poezia învingătorilor,
iar poezia istoria celor învinşi”
ioan es. pop