Bookaholic

Om de editură, organizator de proiecte culturale, redactor la Observator cultural, un cristian (pseudonim pentru Cristian Cosma) este acum şi prozator. Morţii Mă-tii, roman publicat în 2011, la Casa de pariuri literare (care numără două premii în palmaresul său, unul acordat de revista Tiuk! şi altul primit în cadrul Galei Bun de Tipar), este o provocare la adresa cititorului, în speţă la adresa celui care judecă o carte numai după titlu. Dar cine trece de titlu va avea o surpriză, şi una chiar foarte plăcută: va descoperi un scriitor – deşi afirmă sus şi tare că nu se încadrează în această categorie – care chiar are ceva de spus. Vă invităm la un interviu cu autorul, „un personaj” al lumii literare româneşti din ultimii cincisprezece ani, care vorbeşte aici nu numai despre traseul care l-a dus la scrierea acestei cărţi, ci despre întreaga sa experienţă, underground şi nu numai, din culise şi de pe scenă.

Ai reuşit, în câţiva ani, să-ţi creezi un nume ca agent literar, iar acum te-ai lansat şi ca prozator. Povesteşte-mi traseul tău în lumea literară: cum ai ajuns să fii interesat de tot ceea ce înseamnă organizare de eveniment şi „producere” de carte şi care au fost paşii care te-au purtat şi de cealaltă parte, a creaţiei.

Nu cred c-am ajuns prea departe, cu numele chiar e mai greu. un cristian naște încă ironii ieftine de tipul un, doi, trei, iar în România (mai ales literară), e greu de acceptat un statut literar din partea unui outsider declarat. Nu vreau să îmi fac un nume ca să mă recunoască lumea pe stradă sau să mă vadă la televizor. Dacă cineva din lumea literară nu mă cunoaşte, nu e vina mea.

Am pus bazele singurului sistem editorial underground, o chestie parodică și gratuită (la propriu), în care au apărut trei colecții: „etc” (unde Hârtia igienică a lui Marius Ianuș a fost capul de afiș), „carmen” (Elena Vlădăreanu și mulți alții), „no name” (Cosmin Ciotloș, Ștefan Manasia și încă). Apoi, o „bibliotecă de poezie”, ca un spațiu liber de promovare (de la lecturi până la experimente). S-au făcut lecturi în metrou, când nu era o modă, sau ediții sonore de carte, când nici măcar radioul nu scotea audiobookuri. Am pus umărul cum am putut la dezvoltarea unor concepte reale, cuantificabile, pe termen lung. Proiectul meu se dezvoltă de cincisprezece ani în evantai și trebuie privit în ansamblul lui, nu în logica heirupismului tradițional sau a imitării, am văzut la unul, hai să fac și eu. Am acasă casete audio cu cărți citite la reportofon, din 1994. De-acolo începe totul, nu e o nimereală sau un moft. Am știut ce vreau și ce trebuie realizat.

Mi-am propus ca MM să poarte mărci distincte: am dorit ca Georgeta Dimisianu să-mi fie redactor de carte (poate la reprint), ca fotografiile să fie făcute de Ion Cucu, ca manuscrisul să fie citit (în variante personalizate, fiecare având ceva schimbat fundamental acolo, de 17 nume), ca lansarea oficială să fie făcută în Sala Oglinzilor, ca la acea lansare să fie invitate centrele de putere literară normale într-un sistem normal: revistele literare, uniunea de creație, Facultatea de Litere, scriitori mari.

Cu care dintre aceste roluri te identifici mai bine: de agent literar sau de prozator?

Nu sunt nici agent literar (aș fi fost foarte bogat acum), nici prozator. Cum am mai spus, sunt personal literar auxiliar (bun la toate, când nu e aparat foto și nu apar fotografii de export, mă risc să fac fotografii, când nu am om la stand, m-așez și vând, când n-am om la o lansare, iau microfonul și prezint). Și, în acest rol, am zis, citind cărțile bune ale generației, să mă bag în seamă. Mi-am permis să vorbesc în numele generaţiei pentru că am crezut (deloc deşteaptă decizie, dar îmi asum toate consecințele) în ideea de generaţie.

E o carte-surpriză. Iar nivelul de aşteptare e cam așa: ah, pe ăsta-l cunosc, ştiu ce-i poate pielea, un fraier acolo, ne duce cărţile, ne plimbă cu taxiul lui editorial. Dacă-l chemăm la poza de grup, e un element de culoare. Am citit cam toate cărţile generaţiei mele. Şi, spre deosebire de mulţi scriitori dinăuntru, şi cărţile altor generaţii (şi nu doar generaţii). Literatura nu începe, cum cred unii, cu blogul lor sau cu cartea cuiva. Concret, personal literar auxiliar poate însemna multe și nu poate valora nimic.

Ce dacă spun că experții de la AFCN sunt nepregătiți când pică o ediție de Opere Sorin Stoica sau că organizatorii de târguri de la noi nu știu să încurajeze competiția reală, pun taxe inumane și amestecă Amurgul sentimental cu editurile serioase? Lumea s-a obișnuit, zice că fac scandal degeaba. Cum a fost cu Premiul Eminescu, marele premiu de la Opera Prima de la Botoșani. Degeaba am demonstrat că, în ultimii ani, e un fake, până și 2000-iștii „mei” au luat-o ca pe un atac de formă.

Cum sunt mai puțin permisiv cu impostura, am atacat cât de dur am putut falsele valori și cărțile slabe. O vreme, alura de redactor la Observator cultural sau cea de coordonator de programe la USR i-a făcut pe mulți „trepăduși” să nu reacționeze. Dar știi cum sunt ăștia. Scriu două cărți pe lună și publică la foc automat. Ei, când ajung să-și numere cărțile, încep să se creadă scriitori mari și prind curaj, vin cu tupeu. Își cer drepturile, se asociază, se bat pe umăr și vorbesc despre Nobel, glumițe de șanț literar. Și încep să vocifereze: cine-i ăla micu care ne atacă? Nici nu e scriitor! El ce-a scris? Că noi avem cărți publicate! Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am dat un Morții Mă-tii, care să le-nchidă gura. Nu cu dedicație, pentru că, mă repet, nefiind scriitor se presupune că nu știu să scriu (nici măcar dedicații). Ceva care să-i doară și să le pice greu. Acum, ce vor putea zice: Ne-a înjurat, idiotul! Măcar atât să-nțeleagă, dacă altceva nu pot.

Vei continua pe această linie sau vei rămâne „în culise”?

Nu știu ce-nseamnă în culise. E drept că n-am fost solicitat de ICR sau TVR, ca instituții de vizibilitate maximă, dar am bifat doi ani la USR și, din 2008, sunt redactor la Observator cultural. Practic, fără Observator cultural, știi foarte bine ce spun, aș fi basculat între underground și semiclandestinitate. Dacă e ceva care m-a eliberat la propriu de reziduurile acumulate (pe nedrept, nu sunt un tip răzbunător, dar răzbunările îmi ies cel mai bine, pentru că sunt absolute, nu personalizate), ei bine, acel ceva e Observator cultural.

Făceam sampling printre mașini, pe bulevardul Kiseleff, și-am văzut-o pe Simona Popescu pe trecerea de pietoni. Mi-a fost atât de rușine că, la câțiva ani după ce-i trimisesem un fel de manifest (în care, în viziunea de-atunci, Ianuș se călugărea, Chiva se lăsa de scris și eu mă sinucideam), în urma căruia mi-a spus c-o să scriu un roman (și am fost extrem de contrariat, am negat și am insistat că n-o să fac prostia asta), lăsasem literatura în urmă pentru un job care să-mi aducă minima siguranță financiară. În seara aia am demisionat. Alergasem destul printre mașini pentru niște bani. Am dat cu banul.

Unde să mă duc? La România literară, la Ziarul de duminică sau la Observator cultural? Cum am spus și-n acea zi de 15 mai 2008, am ales cu ochii închiși. Oriunde m-aș fi dus, m-aș fi dus cu inima deschisă. În România literară, Manolescu îmi publicase prima reclamă a Bibliotecii de poezie din 2001, în Ziarul de duminică era Es. Pop. Observatorul îmi publicase manifestul bibliotecii, n-aveam cum să uit momentul acela de glorie, când am stat în fața unei porți luminate din strada Belgrad, la câțiva metri de sediul din care ieșisem și, pentru că întârziasem prea mult acolo, au venit niște mascați, alertați de faptul că cineva zăbovea nepermis. Practic, am declanșat fără să vreau alarma, stând acolo, și a trebuit să le explic celor patru că motivul pentru care mă oprisem era felinarul din fața porții, nu casa în sine. Nu-mi venea să cred că, pe ultima pagină, se găsise un spațiu pentru acel manifest (cam toate proiectele mele au un manifest, pentru că au o cauză și un efect). Așa că am ales Observatorul, și din acel moment lucrurile s-au schimbat radical. Fără liniștea și libertatea de-aici, nici MM, nici orice alt proiect n-ar fi fost posibile. Şi nu e o laudă gratuită.

Te-ai lovit de sistem în repetate rânduri, poate cel mai pregnant atunci când ai înfiinţat Casa de pariuri literare. Ce presupune intrarea în sistem şi de ce compromisuri e nevoie?

Casa de pariuri literare am înfiinţat-o în 2010, alături de Victor Jalbă-Șoimaru, unul dintre puținii profesioniști reali ai industriei, un „fraier” care încă mai crede că va veni și vremea corectitudinii și a calității, a standardelor reale și a concurenței corecte. Vin după ani buni de underground (independență financiară, să se înțeleagă bine, nu am primit pomană de la nimeni!), am atacat când erau de atacat editurile-fantomă (cazul Vinea, în 2003), m-am revoltat împotriva sistemului (vezi protestul la Premiile USR, când am cerut ca și cărțile tinerilor să fie nominalizate – crezi că vreunul dintre tinerii mei colegi m-a recomandat pe undeva în momentele mele de cumpănă?).

Adică, da, am luat-o de jos, din underground chiar, am venit cu bani de-acasă ca să fac ce vreau, m-am infiltrat într-o mafie de carte școlară ca să pot scrie despre ea în carte. Nu mă plâng, dar nici nu mă bucur prea tare. Risc să-mi pierd și următorii ani pentru o iluzie. În România, nu poți face performanță fiind corect. Trebuie să ai spatele asigurat, să știi să speli bani, să te aștepți ca tot felul de mediocrități să fie servite. N-ai cum să te poziționezi pe piață fără să faci cutremure majore. Și riscul e să-ți pierzi echilibrul sau să-ncepi să te-ndoiești de tine, să te-ntrebi dacă nu cumva n-ai greșit etajul.

Ai avut lansarea chiar la Uniunea Scriitorilor. A fost un gest simbolic?

În prima zi în care-am venit în București, am fost la Bellu (să văd mormântul lui Caragiale) și apoi m-am dus cu reportofonul la Uniunea Scriitorilor. Am vrut să mă lămuresc de la sursă ce-nseamnă să fii scriitor. Și am dat acolo peste atâția mari scriitori, că m-am intimidat. Noroc cu Florin Iaru, care a acceptat peste câteva săptămâni să-mi acorde un interviu. Am intrat prima oară în restaurantul Uniunii, loc din care aveam să fiu de două ori dat afară pe motiv că nu sunt scriitor. Vezi, e un mare avantaj să fii scriitor.

Apoi, peste câțiva ani, la o lansare a unor scriitori obscuri în Sala Oglinzilor, m-am trezit, alături de Chiva, invocat de la prezidiu: avem printre noi și noua generație! Nu m-am putut abține, Chiva își băgase capul între mâini, era o situație jenantă, se lăudau între ei ca niște amatori ce erau, și le-am spus clar: N-am venit decât să ne hlizim, pentru că dumneavoastră nu aveți valoare. Ne-au dat afară în fluierături, am zis că nu mai urc în viața mea acolo. Ei bine, trebuia să-mi rezolv frustrările. Așa am ajuns să-i propun lansarea lui Chiva în Sala Oglinzilor și tot așa să mă bucur când restaurantul de la Uniune a plecat (cu datorii cu tot) spre zări mai bune.

Am acumulat, așadar, mici revanșe pe care trebuie să le plasez. Cu MM e și vorba despre o revanşă față de sutele de impostori care mi-au fluturat în față o carte de vizită pe care se dădeau scriitori. Eu nu sunt scriitor, doar un personal literar auxiliar cu carte de vizită. Ca idee. Așa că, nu știu dacă, să zicem, poveștile mele contează, dar prefer să nu mă asociez cu oricine și să-mi văd de treabă. Nu iau apărarea nimănui, cu Manolescu abia dacă vorbesc, mi-e încă jenă să-i iau un interviu (nu mă simt pregătit). Nu sunt dirijat de nimeni și nu-mi spune nimeni ce să fac. Acționez după principiul corectitudinii. Cum am atacat USR-ul la premiile din 2003, așa apăr imaginea instituției (atenție, a instituției, ca reper, ca formă teoretic reprezentativă!) când e cazul. Am considerat că orice ripostă e de bun-simț și că trebuie să iau atitudine când știu lucrurile reale.

„De unde atâta pudibonderie, când înjurătura e cea care face legea străzii în ţara junglei virtuale?”

Morţii Mă-tii – un titlu îndrăzneţ, ce poartă un mesaj clar de frondă. Dar nu neapărat de frondă la nivelul scriiturii, ci mai degrabă faţă de prejudecăţile cu care mulţi cititori se apropie de o carte. Mi se pare un titlu-capcană, pentru că nu cred că provocarea pe care o lansează este aceea de a citi un conţinut şocant – de altfel, nu este nici pe departe atât de şocant cum sunt, de pildă, o serie de romane douămiiste, cu titluri mult mai „soft”. Mai degrabă, provocarea ar fi: eşti în stare să treci de formă, de preconcepţii – în speţă, că o înjurătură pusă ca titlu de roman indică din start ceva rău.

Morţii Mă-tii e un titlu-bombă. De-aici începe şi se dezvoltă totul. Mulţi o iau (imperativ) ca pe o înjurătură, deşi nu are nici un semn distinctiv după. Dar să zicem că e (doar) o înjurătură. Ce oripilează aici? Nu trăim în epoca tuturor posibilităţilor? Televiziunea, internetul, strada, locul lor de muncă (academic sau nu) sunt cumva străine de acest tip de exprimare? Avem o inadecvare la mijloc? E cumva un limbaj SF, ceva străin de România anului de graţie 2012? Presa, şcoala, clasa politică, piaţa, la modul generic şi particular, nu-l recunosc? De unde atâta pudibonderie şi mână la nas când, de 20 de ani, de la copiii străzii şi până la hipsterii Facebookului, înjurătura e cea care face rating în ţara junglei virtuale? Ce-ţi rămâne după ce vezi atâtea mafii (vezi cea a cărţii şcolare, a căminelor pentru studenţi, a scriitorilor închipuiţi – ca să mă refer doar la cele din carte), când singura soluţie e plecarea din ţară? Cum să-ţi strigi urma de demnitate rămasă dacă nu pe limba lor?

Când îşi exprimă dezacordul faţă de acest tip de limbaj, constestatarii nu fac decât să-l aplice. Nu mă interesează cei care, citind titlul cărţii, se oripilează şi exclamă cu suficienţă „fugi de-aici, aşa ceva nu e literatură, nu are cum!“. Mesajul meu pentru contestarii de serviciu e următorul: citiţi blestemăţia asta de carte înainte de a vă oripila gratuit. Nu e nici o ruşine să speli vasele murdare, după cum e igienic să foloseşti hârtia igienică. Mai explicit de-atât nu le pot transmite. Aceasta este o carte pentru cei care nu-şi lasă vasele murdare în chiuvetă şi ştiu să tragă apa după fiecare constipaţie neplăcută. Vai, ce urât, nu? Nu, vai, ce omenesc! Dacă înţeleg că deparazitarea creierului începe şi cu o igienă personală, atunci să treacă peste mizeria aparentă, indusă sau nu de titlu. Le spun cu mâna pe inimă, civilizat: Morţii Mă-tii e o carte bună. Nu mare, dar bună. Adică una cinstită, scrisă bine, de care nu mi-e ruşine, pe care, oriunde ar deschide-o, ar vedea că e altceva faţă de ce se aşteptau.

Apoi, e ultimul meu tren pentru a le striga cât se poate de tare: S.O.S., ceva se scufundă iremediabil! Dacă vă daţi mari înotători, săriţi! Dar dacă staţi pe margine şi n-aţi fost în stare să încurajaţi noile generaţii să înveţe să înoate, e posibil să rămâneţi izolaţi pe insula plăcerilor voastre (ne)vinovate şi să vă (în)cântaţi singuri. Şi, odată cu voi, s-ar putea să dispară pentru totdeauna cărţi şi scriitori pe care n-aţi ştiut să-i promovaţi. Nu din vina celor care vin, ci din vina exclusivă a celor care şi-au văzut interesul şi au uitat de publicul viitor, care s-au complăcut să creeze o industrie clientelară, la mâna intermediarilor (librăriile şi bibliotecile foarte slab pregătite la nivelul competenţei umane), plină de edituri-fantomă, de reviste obscure, în care autorii importanţi sunt pierduţi în marea de mediocrităţi locale (da, ştiu, irit pe mulţi cu repetarea acestui mesaj). MM e o pledoarie pentru lectură, pentru cărţile de foarte bună calitate, un roman-testament, un necrolog al generaţiei 2000.

Afirmi, la un moment dat în carte, că ţi-ai dat seama că nu poţi să nu o scrii. Când ai realizat acest lucru şi care a fost procesul scrierii, prin ce prefaceri literare a trecut?

După primul an, în 2005, eram hotărât să schimb radical cârma și să fac proză scurtă din roman.

Avem, în fond, cinci microromane. Sau s-ar fi putut extrage 20-30 de proze scurte (iertată să-mi fie aprecierea) brici, care să fi dat o cu totul şi cu totul rezonanţă şi, la un titlu mai puţin iritant, gen MM, să fi deschis altfel de paranteze şi să fi primit aplauze la scenă deschisă. Dar unde ar fi rămas furia (reală)? Unde să fi lăsat ceea ce numai până la o vârstă îţi poţi permite: urletul, acuza, reacţia naturală, nepervertită, nesufocată de convenţii şi reguli?

Nu vreau să fac parte din categoria celor care doar stau cuminţi la locul lor şi aşteaptă să le vină rândul la minutul de glorie. Adică am reacţionat, cum am spus, de fiecare dată când am crezut că trebuie reacţionat. Şi acest roman e un tip de reacţie. Chit că am stat suficient la cutie, el a venit la momentul oportun. N-o să mă vezi la 70 de ani, la costum, aşteptându-mi o diplomă şi nişte flori, mândru că se gândesc la mine nişte oameni importanţi care, trăgând linie, constată public că am avut dreptate în ceea ce am făcut.

„E o lume bolnavă, aproape sălbatică, uneori aş fi sperat că e inventată, sălbăticită de monstruleţii lăsaţi liberi să se desfăşoare. O lume în care simţurile primare dictează” – e o descriere ce se aplică societăţii noastre, în general, sau faci aluzie şi la dedesubturile lumii literare româneşti?

Nu cunosc lumea literară în totalitate, am doar o proiecție personală asupra ei. Lumea reală e așa cum o vedem: ipocrită, dezinteresată de literatură, plină de vedete și vedetisme. N-am să schimb eu ceva aici, depun doar o mărturie și-o cosmetizez cât pot. Sună ciudat, dar realitatea e mult mai dură decât e prezentată în MM. Am încercat să salvez niște aparențe, nu să încarc povestea.

Pentru că ţi-ai intitulat personajul principal Cristi, e inevitabilă o asociere autobiografică. Ai vrut să fie un roman autobiografic sau te-a interesat în primul rând ficţionalul?

Nu există decât două episoade cap-coadă reale în toată cartea, restul pleacă, la limită, de la fapte întâmplate. Nu e viața mea acolo, doar lucruri care vizează și viața mea și care susțin viața personajului. E un bildungsroman, ca intenție, o autoficțiune, în proiect. Nu știu cât am reușit asta, rămâne de aflat. M-a interesat povestea, spargerea oglinzilor și puzzle-ul. Aplicarea titlului la conținut, justificarea lui ca o vină permanentă (știi cum e când faci o boacănă, aduci mereu argumente). De la ultimul interviu, cel cu Mihail Vakulovski, mama a citit cartea. Nu m-a recunoscut, dar asta și pentru că mama e un cititor care nu confundă autorul cărții cu personajul care-i poartă numele. Dacă mama zice că  e ficțiune, nu pot decât s-o aprob.

„Nu-mi place să mă gândesc la moarte, să mă joc cu ea, dar nici n-o pot ignora.”

Copilăria din acest roman, pe lângă micile momente de candoare, e presărată cu numeroase discuţii despre moarte. Mi se pare a fi o copilărie foarte matură, trăită uneori cu spaima morţii celor apropiaţi, dar, în acelaşi timp, cu o acceptare relaxată, jovială chiar a fenomenului. În ce fel îţi influenţează dezvoltarea trăirea într-o vecinătate atât de strânsă cu sentimentul morţii?

Personajul nu are decât două soluții ca să-și păstreze naivitatea: să evite sexualitatea sau să se ferească de moarte. Acestea sunt coordonatele lui. În acest caz, numai frica de morți îl poate face credibil și-l scapă de tezisme, de răzbunări inutile și de false războaie. Privind morții de la Revoluție, nu mai crește în înălțime, îngropându-și tatăl, scrie un necrolog prin care verifică forța cuvintelor într-o biserică. E un test. Nu-mi place să mă gândesc la moarte, să mă joc cu ea, dar nici n-o pot ignora. E tributul plătit în această construcție.

În roman, o parte consistentă, cea a primei copilării şi care, în opinia mea, e cel mai bine construită, e plasată pe fundalul societăţii comuniste. Din fericire, nu este nimic tezist în ea, nu ai căzut în fobia de a arăta „cât de rău era atunci”. Pentru tine însă, cât de rău a fost şi, apoi, cum ai resimţit aşa-zisa perioadă de tranziţie? Crezi că o astfel de retorică, de condamnare a comunismului, mai este viabilă pentru literatura română contemporană?

Copilăria nu poate fi rea atâta vreme cât bunicii, părinții și prietenii sunt acolo. Nu mi-am dat seama de cât de rău era decât mult mai târziu. Și asta pentru că ceva mai puțin rău mi-a putut da perspectiva. Nu pot decât să mă bucur că am prins Revoluția și n-am rămas blocat în cincinalele comuniste.

Sunt, la 35 de ani, printre ultimii, biologic vorbind, capabil să scriu despre comunism din perspectivă  personală. Practic, există două coordonate: cea a limbajului şi cea a tematicii. N-am scris despre droguri (alături de tranziţie, singura temă care poate marca/identifica în România o întreagă generaţie) pentru că nu mă interesează. Am ales să scriu un roman de limbaj. Care să fixeze o vârstă biologică în contextul clasicizării unui registru lingvistiv. Aveam obligația să scriu despre ceea ce știam. Nu pot ascunde acei ani sub preș. Cred că subiectul e încă generos.

Ai spus, într-un alt interviu, că ţi-ai dori ca Morţii Mă-tii să fie ecranizată. Ce distribuţie şi ce regie ţi-ar plăcea să aibă?

Să rămână un secret. Dar voi face tot posibilul să fie ecranizată. Pentru că pentru asta a fost scrisă. MM face parte din proiectul meu personal, care include filmul.

Recomanzi această carte ca fiind indispensabilă pentru a înţelege generaţia „MM”. Care ar fi, pe scurt, trăsăturile ei?

Vreau să cred că e indispensabilă, dar asta nu depinde de mine. Pentru criticii literari, care mă interesează în mod deosebit, pentru că sunt singurii care pot delimita „habarnismul” de profesie, trebuie să fie ceva și cu miză generaționistă. Publicul larg, nefamiliarizat cu dedesubturile literare invocate, are altă perspectivă. Am scris cartea asta ca pe o temă pentru acasă pe care mi-am luat-o singur. Ca și cum aș învăța o limbă străină fără profesor. Ca pentru un examen sau pentru cea mai grea teză. Dar fără presiunea notei sau sub imperiul fricii de-a mă scoate cineva la tablă. Și mi-am permis, fiind un insider, să transmit un mesaj. Poate fi un mesaj al generaţiei. Poate fi un răspuns aplicat la nivelul la care am fost aduşi.

Nu generaţia mea e vinovată de starea în care se află România. Nu generaţia mea a adus-o unde i se reproşează c-ar fi: într-o groapă de gunoi a istoriei, la marginea civilizaţiei, doar o pepinieră pentru viaţa normală de oriunde altundeva. Am stat la cozile lor, ne-am aliniat cuminţi la mafiile lor (de orice tip, intelectual sau nu). Îți spun, în premieră, că existau reviste celebre, gen Povestea mea sau Întâmplări adevărate, reviste vândute în zeci de mii de exemplare, scrise de fraierii 2000-iști, care trebuiau să trăiască inventând povești pentru proști. Au scris acolo și Ianuș, și Sociu, și Ruxandra Novac, și alții. Mi-am plătit luni bune de cămin cu banii de-acolo. Da, sigur, vei spune că trebuie să fim mulțumiți că am fost plătiți. Nu, ar trebui să ne-ntrebăm de ce nu s-au găsit reviste pentru aceștia, de ce proiectele de reviste 2000-iste s-au sinucis din rațiuni financiare, de ce sute de impostori literari se lăfăiau prin provincie în timp ce vârfurile 2000-iste erau umilite la propriu.

Morții Mă-tii e și o înjurătură, pentru că numai înjurătura rămâne după ce vezi că aproape totul e corupt, pervertit. Naivitatea și-a cerut cumva drepturile. În MM se vede clar rolul Facultății de Litere, al editurilor profesioniste și modul cum s-au folosit de niște fraieri pasionați de literatură. Pentru că trăsătura de bază a 2000-iștilor pe care-i știu a fost fix pasiunea pentru literatură. De-asta pot fi acuzați, că au crezut până la capăt că literatura e în România ceva care contează. Fraierilor acestora, reverența, respectul și ultima mea declarație de dragoste și de război.