662fe354e53662ebec6bdbec7c6a9496

De voie, de nevoie, de câțiva ani sărbătorim și noi recent importata Valentine’s Day. Nu știm prea bine de unde vine, ce înseamnă, dar am aflat că e despre iubire, că se lasă cu cadouri și siropoșenii, așa că ne place. Trandafiri roșii, inimioare de ciocolată, plimbări și cine romantice, pachete speciale pentru vacanță, și, evident, filme și cărți romantice. Pe scurt, dulcegării pe toate gusturile. Chiar dacă nu vrei să știi nimic de el, nu ai cum să treci peste Sfântul Valentin. E peste tot.

În literatură, iubirea e una dintre marile teme care au făcut să curgă râuri de cerneală. Paradoxal mi se pare faptul că, deși idealul este „fericiți până la adânci bătrâneți”, cele mai memorabile și marcante povești de iubire sunt cele neîmplinite. S-au scris tone de volume și pe tema asta, nu mai revin. Gândindu-mă, însă, la explozia de inimioare și de romantism pe care o generează anual Sf. Valentin (și, mai nou, și Dragobetele că, deh, avem și noi tradițiile noastre), mi s-a părut o idee bună o listă de cărți, „anti-Valentine’s” le-am zis eu, pentru cei care nu simt neapărat nevoia de romantisme fix pe 14 februarie.

 

pasiune-pura_1_produsPasiune pură, de Lena Andersson

Excelent scrisă, un fel de examen „la rece” al iubirii, Pasiune pură demontează pas cu pas (mai bine zis, cuvânt cu cuvânt) tot ce te-au învățat filmele de la Hollywood că înseamnă iubirea. Ai vrea să fie romantism, dar e chin; ai vrea să fie comuniune, dar e doar obsesie (uneori patologică), ai vrea să fie emoție înălțătoare, dar e îndoială și resentiment.

Aerul nu se limpezi deloc pe parcursul zilei, și el nu telefonă. Nici ea nu-l sună, dar când nu telefona ea era din alte motive decât ale lui, întrucât el lua hotărârile, el avea puterea. Pe cât era de imposibil să dovedești că așa se petreceau lucrurile, pe atât era de neîndoielnic. Cel care pune frâne e mereu cel care hotărăște. Când el nu telefona nu însemna niciodată că-și zicea: Acum trebuie să mă stăpânesc, să n-o mai sun tot timpul”.

Romanul e magistral scris. Lena Andersson e când rece, când înflăcărată, când filozoafă, când femeie prostuță și îndrăgostită. Cel mai mult mi-a plăcut felul subtil în care a demonstrat că orice iubire e auto-proiecție: ne îndrăgostim nu e o persoană, ci de o imagine pe care ne-o construim și care corespunde unui ideal personal. Nu e o idee nouă, o găsim în toată gândirea europeană, de la filozofia și mitologia greacă, până la studiile despre iubire ale lui Stendhal. Nou și original este felul în care scriitoarea suedeză actualizează această idee.

 

nimeni-nu-se-salveaza-singur_1_produsNimeni nu se salvează singur, de Margaret Mazzantini

Mie mi se par obositoare problemele de iubire și de cuplu pe care le dezvoltă Margaret Mazzantini în scrierile sale. Nu te mișca mi s-a părut imposibil de citit (deși filmul a fost foarte bun; pentru mine e unul dintre puținele exemple în care filmul bate cartea), iar Nimeni nu se salvează singur nu mi-a plăcut mai deloc. Abia cu Venit pe lume am început s-o apreciez ca scriitoare.

În Nimeni nu se salvează singur, Mazzantini adună toate mizeriile vieții de cuplu despre care nu vrei să știi atunci când visezi la prințese din povești sau feți-frumoși. Dificultatea comunicării în cuplu și neînțelegerile care derivă din mici certuri și mizerii repetate, ruinele care rămân după ce pasiunea a trecut, depresii, frustrări și banalitatea greu de suportat a cotidianului căsniciei. Cum ar veni, dragostea într-un film european față de cea dintr-un film de la Hollywood.

 

fata-disparuta_1_produsFata dispărută, de Gillian Flynn

Gillian Flynn e incomodă rău și chiar îi place să fie așa. Fata dispărută e un roman ce pare construit din clișee, dar care se dovedește a fi mult mai interesant și mai profund decât pare la prima vedere. Dincolo de intriga care te ține cu sufletul la gură, romanul abordează și problematici profunde ce țin atât de viața de cuplu, cât și de imaginea pe care ne-o construim referitoare la „iubirea din povești”. Până la urmă, nu întotdeauna lucrurile ies bine atunci când „domnișora perfecțiune” se căsătorește cu „eroul cu piept lat”. Construit pe două voci (varianta „lui”, varianta „ei”), mi s-a părut că reușește să schițeze destul de bine diferențele de perspectivă dintre cele două sexe, cât și diferitele stereotipuri care ne construiesc imaginea fericirii. Prima dintre ele fiind, evident, imaginea iubirii perfecte. Care, de fapt, nu e niciodată perfectă.

 

Imperiul_fetelor_batrane-CR-800pxImperiul fetelor bătrâne, de Liliana Corobca

Surprinzător și amuzant, ultimul roman al Lilianei Corobca este o „odă” adusă fetelor bătrâne, eternelor neînțelese ale literaturii, al căror prototip ar putea fi, pentru mulți dintre noi, Aurica din Enigma Otiliei. Într-un stil liric și ironic-înduioșător, romanul e plin de mici fragmente dulci-acrișoare din viața fetelor dintr-un cămin studențesc a căror existență se învârte nu în jurul bărbaților, ci în jurul ideii de bărbat. Stilizat, schematizat, adulat, cu migală construit, bărbatul lor este un construct extrem de departe de orice realitate născut, ca și Zburătorul popular, „din ploaia cea cu soare / Și din dor de fată mare”. Mi s-a părut teribil de înduioșător acest roman și extrem de bine scris.

În căminele noastre, trei la număr, băieții erau, în general, la mare preț. Când agăța una pe cineva, imediat aflau sute de fete care discutau, bârfeau, se certau dacă se potrivesc cei doi fericiți ori nu, pariau dacă e serioasă relația și se vor căsători sau e numai de-o seară, dacă o va bate sau nu, dacă el se teme de femei, e băiețelul-mamei și trebuie îmblânzit sau se culcă și pe urmă fuge; o invită în oraș ori se sărută în cameră…”.

 

lucrarea-iubirii_1_produsLucrarea iubirii, de Gabriel Osmonde

Lucrarea iubirii a fost, pentru mine, prima întâlnire cu Gabriel Osmonde și a fost, deopotrivă, indigestă și fascinantă. Indigestă pentru că Osmonde e necruțător în acest roman și pentru că nu mă așteptam la atâta înverșunare și mizantropie (obișnuită fiind cu stilul cuminte și melancolic al lui Makine). Fascinantă pentru că Osmonde e vulcanic și intempestiv. E un prea plin în el, un preaplin de ură, de iubire, de înduioșare și de resentimente, toate laolaltă.

Scena-cheie a romanului este imaginea unei prostituate bătrâne și grase cosându-și sutienul în fața ferestrei într-o zi de început de septembrie. Această imagine este izvorul unei imense iubiri față de umanitate, o iubire provenită din brusca conștientizare a unei frumuseți aflată dincolo de canoane și de prejudecăți, dar și al unei profunde uri față de aceeași umanitate, cea care permite batjocorirea unor astfel de ființe.

Universul nostru, în care oamenii se urăsc, se ucid între ei și siluiesc suflete, s-ar fi schimbat dacă fiecare ar fi putut ghici într-o prostituată grasă abrutizată de cele douăzeci de călăriri zilnice o femeie tăcută cu trupul colorat de un amurg de septembrie”.

 

2749_80b8bd07Final, de Fernanda Torres

5 bărbați cam trecuți rememorează nefericirea provenită din lipsa dragostei sau din renunțarea la ea, propriul eșec în cuplu din pricina comunicării defectuoase, lipsei comunicării sau așteptărilor diferite. Tonul întregului roman e destul de trist și de sumbru, poate și din cauza faptului că fiecare capitol începe cu moartea unuia dintre ei, iar rememorările celor cinci au și stranii accente ce pot fi considerate ori misogine ori doar profund masculine („Toți bărbații devin sclavii mamei copiilor lor, chiar și după despărțire.”; „… o epocă în care femeile mor de frică să nu își piardă partenerii…”; „Suzana m-a făcut să înțeleg că bărbatul s-a născut să fie libr, să se bucure, să reguleze, să se unească cu alte brațe, alte funduri și piepturi, și coapse, și scule.”; „Nu o să cad în capcana asta cu puiul fript, cu iluzia jumătății, a sufletului pereche, a prostiilor ăstora pe care le inventați ca să ne distrugeți. Sexul o să se înrăutățească, apoi vin proasta dispoziție, plictiseala, bătăile, certurile. Mai bine ne oprim aici.”). „Bărbați maturi și disperați” care „trăiau apogeul bărbăției și presentimentul decăderii inevitabile”, toți 5 sunt orice mai puțin bărbații perfecți construiți de idealurile și așteptările feminine.

 

sot-si-sotie_1_produsSoț și soție, de Zeruya Shalev

Ce nu-mi place la Margaret Mazzantini, îmi place la Zeruya Shalev. Practic, cele două par a aborda cam aceleași dificultăți ale vieții de cuplu, doar că Shalev e mult mai bună ca stil al scriiturii. Romanul prezintă o analiză detaliată a vieții de cuplu, scrisă într-un stil indirect liber foarte liric. Deși extrem de profund, nu se poate spune nici pe departe că ar întruchipa dragostea perfectă din reclame, din contră. Însă vorbește despre dragostea obișnuită, cea care trebuie să treacă peste frustrări, resentimente, vinovății, lașități ascunse și slăbiciuni, cea pe care trebuie s-o trăim, nu pe care o visăm.

 

 

 

femeia-comestibila_1_produsFemeia comestibilă, de Margaret Atwood

Sau Femeia-oracol, sau Mireasa hoțomană, sau Povestea cameristei, sau Ochi-de-pisică… Deși nu se consideră o feministă, Margaret Atwood rescrie aproape în fiecare roman povestea de iubire dintre El și Ea, punând-o într-o lumină diferită. În Femeia comestibilă, eroina principală, Marian, își dă seama că ea, ca femeie, nu este decât un construct al bărbatului cu care urmează să se căsătorească și că, pentru a trăi o „iubire ca-n povești” nu are decât să accepte acest fapt și să-i îndeplinească așteptările. Partea cea mai reușită a romanului este felul în care scriitoarea „disecă” clișeele iubirii și le expune privirii cititorului. Greu să te mai lași amețit(ă) de dulcegării după o asemenea lectură.

 

 

2742_eee7bcd7Femeile care au renunțat la bărbați, de Karine Lambert

Ușurel și puțin superficial, romanul lui Karine Lambert se dezice, până la final, de titlul său. Femeile nu renunță la bărbați, visele de iubire sunt mereu prezente (măcar în fundal), iar iubirea învinge orice rezistență. De fapt, femeile din carte nu au renunțat la iubire (care e un concept înălțător și abstract), ci la sex (care e ceva mult mai mundan și, de multe ori, complicat și dezamăgitor). Femeile care au renunțat la bărbați se poate citi foarte bine în paralel cu Final de Fernanda Torres pentru a se vedea diferențele de viziune masculină și feminină asupra iubirii, sexului, cuplului etc.

 

 

noi_1_fullsizeNoi, de David Nicholls

Asta e o carte pe care am ales-o s-o citim la Clubul de carte Litera taman pentru că am zis că e februarie, e Valentine’s Day și că ar fi o idee bună să ne îndulcim cu niscai literatură romantică. Însă pentru mine s-a dovedit a fi taman pe dos pentru că nu mi-au plăcut de la primele pagini nici tonul cărții și nici amărăciunea care se simte din confesiunea personajului. Am discutat despre asta cu una dintre prietenele de la club și mi-a spus că e din cauză că nu e o cauză pentru tinerele. Așa că am luat-o ca pe un compliment și mi-am văzut mai departe de ale mele. Nu e o carte proastă, pe alocuri are o ironie bine plasată și replici inteligente, doar că e despre iubire într-un mod dulce-amar pe care eu acum nu-l simt.

 

Sursă cover foto

2 comentarii
    1. Laura Câlțea Post author

      Claisicii sunt mereu la modă 😀 Prima oară am citit „mai bine optăm pentru pisici” și trebuie să spun că mi s-a părut o idee bună 😀 :)))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *