Aş vrea să spun că poate exista un gen anume pentru cartea pe care Chris Hadfield o lasă deja moştenire lumii şi, nu cred că mă înşel când spun asta, universului. Însă un astfel de gen nu există fiindcă nu avem suficient material pentru o autobiografie, despre jurnal nu poate fi vorba, iar la cel mai bun roman SF s-ar fi încadrat dacă n-ar fi scris despre realitate.

E dificil să percepi însă ca fiind reale nişte aspecte pe care nu le întâlneşti în viaţa de zi cu zi. O să spunem, însă, că e cea mai bună carte care s-a scris despre expediţiile în spaţiu. Nu pentru că e scrisă de Chris Hadfield, primul canadian care a călătorit în spaţiu şi care a avut parte de trei astfel de expediţii interstelare, ci pentru că e greu să o comparăm cu orice altceva.

Între primul zbor din 1995 către staţia Mir şi cel de-al doilea zbor din 2001 au trecut şase ani. Pentru un astronaut, o astfel de perioadă între două zboruri e relativ scurtă. Drept dovadă, până la cel de-al treilea zbor din 19 decembrie 2012 (încheiat după cinci luni la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale – SSI) au mai trecut 11 ani.

Organizată în trei părţi majore (Înainte de lansare, Lansarea şi Revenirea pe Pământ), cartea cuprinde capitole care împart pe secvenţe bine delimitate de timp întreaga experienţă de pregătire şi de explorare a spaţiului de către Chris Hadfield. Iar descrierea cea mai potrivită a cărţii o face chiar autorul, chiar dacă citatul se referă la felul în care astronauţii gestionează un incendiu la bordul navetei:

„Pentru un observator din afară, desfăşurarea evenimentelor ar fi părut oarecum bizară: nicio agitaţie, nicio comandă rostită pe un ton răstit, nicio grabă”.

Un astfel de stil guvernează întreaga istorisire pe care Hadfield nu pare să o umple de emoţiile pe care noi am simţi nevoia să le găsim, cel puţin în prima jumătate din carte. Însă treptat pătrundem nu doar în experienţele de învăţare ale celui care a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi astronauţi, ci şi în interiorul modului său de a gândi şi de a percepe lumea ca un astronaut.

Fiindcă, deşi un astronaut mănâncă aproximativ acelaşi lucru la micul dejun (cu excepţia fructelor deshidratate servite în spaţiu şi nu neapărat cea mai bună cafea – servită la pungă), există nenumărate propoziţii sau situaţii de care noi nu ne vom lovi niciodată:

„Astăzi voi părăsi într-adevăr planeta”.

„…şosetele pe care sunt pe cale să le îmbrac sunt cele pe care le voi purta când voi pleca în spaţiu”.

„Astfel, deşi călătorisem aproape 5,5 milioane de kilometri, nu aveam senzaţia că ajunsesem la destinaţie. Eram în continuare astronaut în devenire”.

„La revenirea pe Pământ, după 146 de zile în spaţiu, înconjurasem Pământul de 2336 de ori şi parcursesem aproape 100 de milioane de kilometri”.

Ghidul astronautului pentru viaţa pe pământ este, din acest punct de vedere, un jurnal al trăirilor şi al celor mai neobişnuite lucruri şi situaţii, atât aici, pe pământ, cât şi… în cer.

De remarcat însă că aceste amănunte nu compensează suficient de mult lipsa unor detalii de ordin personal care să încarce textul cu greutatea emoţională a cărei lipsă o resimţim ca cititor. Dacă în Lansarea şi Revenirea pe Pământ ne sunt oferite momente precum cel cu pregătirea şaşlikului (grătar rusesc) alături de Vorodea, în prima parte impresia e cea a unui discurs metodic, calculat, atent şi lucid.

Această împărţire a amintirilor e departe de a fi un neajuns, nu lipsesc în niciun moment detalii şi scurte descrieri care ne ţin cu sufletul la gură ca în faţa revizionării unor episoade uitate din Star Trek sau a celor mai captivante scene din Apollo 13. Scurgerea de oxigen dintr-o butelie de rezervă, momentul în care braţul Canadarm2 e cât pe ce să lovească, la bordul SSI, o navetă andocată sau descrierea în detaliu a procedurilor de andocare sunt astfel de exemple.

Două paradoxuri se desprind din ceea ce, iniţial, am putea să nu descifrăm cu privire la col. Chris Hadfield: astronaut pătrat, trapă rotundă, ceea ce reprezintă chiar povestea vieţii lui, un optimist care, făcând dovada celui de-al doilea paradox, rosteşte: „Oricât ar fi de gravă o situaţie, oricând o poţi înrăutăţi”.

Însă modul de a tinde spre a fi un element mai degrabă neutru, gândirea precaută, analitică, pregătirea temeinică şi continuă sunt toate componente care fac parte din viaţa de zi cu zi a unui astronaut. Aşa cum însuşi autorul explorator mărturiseşte: nu era predestinat să devină austronaut, ci să se transforme în unul.

Devenirea, aşadar, este elementul care poate să ne pună şi nouă la încercare răbdarea. Nu pentru că această carte nu descrie în mod cuceritor parcursul unuia dintre cei mai apreciaţi astronauţi din lume, ci pentru că ajungem să înţelegem aspecte pe care noi înşine le trecem cu vederea în interiorul propriilor destine.

Iar devenirea, dacă e să o luăm chiar cu începutul amintit de Chris, porneşte de la un moment care nu putea fi imaginat în alt mod de un copil de nouă ani:

„Am decis că aveam o singură opţiune. Eram nevoit să-mi imaginez ce ar face un astronaut la vârsta de nouă ani, iar apoi să procedez întocmai. Puteam începe de îndată. Oare ar mânca un astronaut legume sau chipsuri de cartofi? Ar dormi până târziu sau s-ar trezi devreme pentru a citi o carte?”.

Povestea vieţii lui Chris Hadfield nu e doar o metaforă compusă din cuvinte alese, ci o dilemă care l-a ajutat în multe momente să facă alegerea potrivită:

„Astronaut pătrat, trapă rotundă. Într-adevăr, asta e povestea vieţii mele: încercarea de a ghici cum să ajung acolo unde voiam tocmai când se părea că nici pe uşă nu era posibil să ies”.

Cu adevărat un ghid al astronautului pentru viaţa pe pământ, cartea devine un ghid pentru fiecare dintre noi:

”Oricât aş fi fost de hotărât să mă pregătesc, în caz că s-ar pune vreodată problema să ajung în spaţiu, eram la fel de hotărât să mă bucur de viaţă. Dacă alegerile mele mi-ar fi displăcut profund, nu aş fi putut continua. Îmi lipseşte gena martiriului”.

Discursul distanţat amintit anterior se reduce în ultimele două părţi când fragmente precum cele de mai jos devin din ce în ce mai frecvente:

„Mai sunt şase secunde. Motoarele se aprind, iar noi ne înclinăm în faţă, în timp ce această nouă forţă uriaşă înconvoaie vehiculul ce pendulează lateral în timp ce porneşte şuierând pe drumul său vertical. În acel moment simţim o vibraţie şi auzim un răpăit uriaş, violent. E ca şi cum am fi scuturaţi între fălcile unui câine uriaş, apoi am fi apucaţi de giganticul şi nevăzutul stăpân al acestuia şi azvârliţi direct către cer, departe de Pământ. E o senzaţie magică, de biruinţă, ca într-un vis.

Senzaţia se mai aseamănă cu cea resimţită dacă un camion uriaş, care circulă cu viteză maximă, ne-ar tampona din lateral”.

Ghidul astronautului pentru viata pe pamant                                                                   Sursa foto.

„Mă simt ca un copil mic, ca un vrăjitor, cred că sunt cel mai norocos om de pe faţa Pământului. Sunt în spaţiu, în imponderabilitate, şi am ajuns aici în numai 8 minute şi 42 de secunde. Plus minus câteva mii de zile de instruire”.

„Ieşirea în spaţiu e precum căţăratul pe stânci, ridicarea greutăţilor, repararea unui mic motor şi efectuarea unui complicat pas de deux, toate desfăşurate simultan în timp ce eşti captiv într-un costum voluminos care-ţi juleşte până la sânge articulaţiile şi vârfurile degetelor, dar şi clavicula”.

Chris Hadfield demonstrează lumii nu numai că şi-a câştigat titlul de comandant al expediţiei 35 de la bordul SSI, ci şi că este un povestitor desăvârşit. Toate întrebările îşi primesc răspunsul, inclusiv cea care ne roade pe toţi: ce face un astronaut când nu e în spaţiu?

Dacă răspunsul pe scurt ar fi: „continuă să fie astronaut”, cartea descrie în detaliu complexitatea procesului pe care îl presupune acest drum.

Fişa postului, aşa cum spune Hadfield, nu include trăirile lor personale şi extatice în spaţiu, ci „sprijinirea procesului prin care explorarea spaţiului devine mai sigură şi mai productivă din punct de vedere ştiinţific”.

Şi dacă există momente în care o să ni se pară că nu reuşim să ni-l apropiem pe Chris, această impresie, datorată numai faptului că nu suntem obişnuiţi cu un mod atât de obiectiv şi lucid de a privi întreaga viaţă, se şterge începând cu cea de-a doua jumătate a vieţii, sub mărturisiri precum aceasta:

„… în drum spre spaţiul interstelar s-a petrecut un lucru amuzant: am învăţat să trăiesc mai bine şi mai fericit aici, pe Pământ”.

Nimeni nu ajunge astronaut în mod accidental şi, în medie, proaspeţii astronauţi au 34 de ani. Departe de a se lăsa pradă grijilor cu privire la şansele reale de a pleca din nou în spaţiu, Chris dovedeşte că nu e doar unul dintre cei mai buni astronauţi, ci şi unul dintre cei mai buni oameni. Şi nu întâmplător această imagine e completată de amintiri incluse din ce în ce mai frecvent în partea ultimă a cărţii: noaptea de Sf . Valentin în care Chris şi-a cerut iubita în căsătorie la 21 de ani, expediţia prin zăpadă cu sania, experienţa de a lucra cu un superior arogant, noaptea în care la 14 ani a lucrat toată noaptea alături de familia sa pentru a nu pierde recolta din acel an sau, mai târziu, moartea celui mai bun prieten, pilot de vânătoare.

Din nou, ghid pentru noi toţi, cartea demonstrează că unele concluzii se învaţă mai degrabă aici, printre cei pe care îi iubim, şi nu la mare distanţă de casă, indiferent dacă reuşim să ajungem la 5,5 milioane de kilometri depărtare pentru a vedea lucrurile mai bine:
„Cred că singurătatea are prea puţin de-a face cu locul în care te afli. Este o stare de spirit. În centrul fiecărui oraş mare şi agitat trăiesc unii dintre cei mai însinguraţi oameni din lume. Nu m-am simţit niciodată singur în spaţiu”.

Iar lecţia, acel punct pus aproape de final, dar nu definitiv, aminteşte de tonul care devine din ce în ce mai puternic pe măsură ce înaintează lectura:

„Nu mă voi mai întoarce la bordul SSI niciodată, dar nu e nicio problemă. Pământul este căminul tuturor celor pe care-i iubesc”.

Chris Hadfield şi-a câştigat şi o popularitate la care nu se aştepta în momentul în care a început, ajutat de unul dintre fiii săi, să posteze conţinut video sau foto în social media. Punctul culminant? Reînregistrarea piesei Space Oddity a lui David Bowie la bordul navei SSI. Clipul a primit acordul mult regretatului artist şi poate fi văzut mai jos:

Sunt nenumărate detaliile pe care această carte le conţine nu doar despre viaţa unui astronaut în spaţiu, despre cariera pe care acesta o poate parcurge înainte de a ajunge pentru prima oară la bordul unei navete (pentru unii, acest lucru nu se întâmplă niciodată) şi par infinite secvenţele desprinse parcă din scenariu unui film SF.

Două ultime dovezi invită la lectura unei cărţi pe care o putem citi nu doar dacă vrem să aflăm în detaliu cum trăieşte şi ce mănâncă un astronaut, ci şi pentru a descoperi o lume pe care poate că niciodată nu am reuşit să o înţelegem într-atât de aproape.

„Staţia Spaţială Internaţională. Este materializarea oricărei cărţi SF, visul oricărui copil devenit realitate: o creaţie exclusiv umană, de mari dimensiuni, gravitând în Univers”, spune Chris Hadfield la vederea SSI.

Nimic nu pare să te pregătească însă pentru momentul în care eşti în faţa lumii şi, în acelaşi timp, la o uriaşă distanţă de ea:

„Eşti într-o bulă de sine stătătoare, absorbit de ceea ce ai de făcut, dar, când ridici ochii, universul te pălmuieşte brutal. Din punct de vedere vizual, este copleşitor, şi niciun alt simţ nu te avertizează că eşti pe cale să fii atacat de frumuseţea brut”.

Există momente în care nu poţi prelucra realitatea, iar cartea e o mărturie a acestui fapt.

 

Cartea a apărut în 2015 la Editura Nemira, trad. din engleză de Cora Radulian.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *