să spunem că într-o noapte de revelion, nu contează anii, mînat de instincte barbare (doar de-aia-s pui de dac), aș fi ieșit din library pus pe cuceriri teritoriale, încărcat de toate prostiile prin care pretindem arta și ne complicăm viețile: tristețe, perfecțiune afectivă, confuzie, excelență intelectuală, furie, bau bau și dănilă prepeleac. să spunem că, inevitabil ca chuck norris, aș fi urcat într-o construcție abstractă (ia niște creioane colorate și dă-i drumul), că undeva pe parcurs aș fi întîlnit o femeie desfigurată de panică, deziluzie și singurătate. face to face. grație și paloare. să spunem că nu s-ar fi întîmplat nimic, că doar un fluviu de liniște aztecă ar fi trecut printre noi cu tot cu strălucitorii pești, cu tot cu pescarii înțepeniți pe maluri. și cuvintele astea: hombre, Fii fără grijă: / se va-ntâmpla să moară și ei, / la fel de singuri ca marea – / n-o să le vină să creadă, cu / ochii holbați spre / un ecran mat, urlând din / rărunchi, apoi amuțind / fără să fi-nțeles mai mult decât / oricare alt / animal de povară. // Toți banii din lume nu pot / împiedica asta. // Doar oamenii simpli, doar cei / săraci fiindcă au ales să rămână / ei înșiși / vor înțelege.
Dezmembrați a fost prima carte pe care am citit-o în 2016. rezultatul a fost mortal: am uitat să fumez. ai un amestec demențial: protest, dragoste, cinism, violență, amărăciune, compasiune, umilință, nebunie, moarte, sexualitate și ce mai vrem noi, cititorii, dacă mai vrem ceva. intuiția mea de pierde-vară mi-a suflat că citesc ceva special, că la orice pagină voi deschide cartea – un obicei meschin care mi se trage de la credința că bosonul higgs e în toate și-n toți – o să-mi dau palme peste frunte. asta am și făcut, dragii moșului, și nu-mi pare rău, o, nu: Singura calitate pe care pot să o tolerez la un poet / este ignoranța. // Cum îți dorești să fii îngenuncheat, așa vei fi / îngenuncheat. // Asta e tot ce am înțeles în 24 de ani, Maria. // Te iubesc, ți-am spus-o, acum mă poți / împușca. // Toată libertatea asta în care ne bâțâim e o minciună. // E gândacul ăsta care se târăște prin umbră / și nu îndrăznește să mi se urce pe mână. // Apoi mai sus, pe claviculă, și încă, pe umărul palid / și strâmb. // Ce bine că nu-ndrăznește, una ca mine / nu i-ar mai da drumul să plece / de lângă ochelarii cu ramă groasă, / de tocilară care se masturbează non stop. // Ascunsă în debara / ca o pâine mucegăită când ți-e foame / și nu ai pe cine suna. // O împărtășanie care te face să crezi iar / în Dumnezeul lor de căcat.
o durere clară ca atunci cînd te doare o măsea pulsează în fiecare poezie. nu e nevoie să te-ntrebi de ce? sau la ce servesctoate astea?, e suficient să citești pagină după pagină, nu ai nimic de negociat și nu te oprești pînă nu termini cartea. abia la sfîrșit conștientizezi pînă la transparență rutina mișcărilor domestice și binefacerile tăcerii: cafeaua-n ibric (ai un ibric?), musculițele tîmpite pe buza paharului de vin, mașina de spălat pe care ți-o poți închipui tonomat și gîndul că undeva, în cartierul tepito din ciudad de mexico, e o casă în care a trăit Adriana Carrasco.
măreția din acest volum se arată în privirile rătăcite ale copiiilor cu o copilărie de căcat, în mîna boschetarului căruia-i refuzi o țigară ori în certitudinea că, la un moment dat, vom fi cu toții oale și surcele. și singurătate, acea singurătate aproape audibilă de care n-o să te scape nici dracu.
Inocența animalică și înduioșătoare a bărbatului / atunci când nu i se poate scula. / Ce ar mai fi de zis după asta? Unii sunt dependenți de Mexico, / alții de pompele lor. Atât. / Ceea ce e aici nu e-aici să rămână. / Ceea ce-i flasc va fi aruncat în vid. Nici sfinții părinți / nu ar fi putut s-o spună mai bine.
n-am habar ce e poezia, habar n-am cum să ies dintr-un mall, hegel mă scoate din sărite, dar sînt convins de-o treabă: arta sau ce o fi asta, te poate opri să nu-i dai în cap celuilalt. contează al naibii de tare. poeziile Adrianei Carrasco au același efect.
o să vă placă la nebunie tonul hotărît, apoi resemnat, cumva decisiv, „lipsa de amabilitate” și expresiile „tari”, un soi de show no mercy. nici o ieșire, nici o portiță, lumea e judecată cu unități de măsură egale, reci. figuri încețoșate, pete de apatie pe un fundal îndepărtat, senzația că totul s-ar fi petrecut deja.
iată, într-o manieră patetică, primele două rînduri din această carte: Citindu-ți scrisorile, Adriana, m-am simțit / în sfârșit răzbunat.
și foarte fain conceptul grafic al Anei Toma 😉
Adriana Carrasco, Dezmembrați, traducere în limba română de Claudiu Komartin, Casa de Editură Max Blecher, 2015.
