Bookaholic

Lumea ca spectacol şi societatea de consum sunt atributele individului care nu se poate desprinde de existenţa sa în mijlocul societăţii. Această delimitare devenită astăzi aproape imposibilă pentru insul obişnuit este ceea ce a fragmentat, în trecut, încă de la baza zidului, teoria potrivit căreia formarea omului şi a gândirii, acel bildung, implică un dialog şi nu o relaţie de supunere.

Omul, în miezul unei societăţi din care nu poate să iasă, devine martor prea puţin implicat al trecerii unor imagini care nu pot fi traduse decât prin alte imagini. Interioritatea anulată, planul social devenit primordial în locul naturii individuale plasează omul în spatele unor umbre care nu-i mai oferă accesul la cunoaştere.

Demersul lui Ştefan Vianu, prin lucrarea Existenţă şi Idee, apărută în 2016 la Editura Eikon, completează, dintr-o perspectivă detaliată, lucrări precum Făgăduinţa politicii de Hannah Arendt sau Civilizaţia spectacolului de Mario Vargas Llosa, aceasta din urmă fiind totuşi situată în categoria mai accesibilă unui public mai larg. Chiar şi aşa, demersuri ca cel de mai sus sunt esenţiale într-un prezent care are nevoie să îşi recupereze trecutul.

În Existenţă şi Idee avem, prin reluarea proceselor şi teoriilor care au avut întotdeauna în centrul lor Omul, o explicaţie detaliată şi temeinic organizată a tuturor proceselor care au dus astăzi la existenţa omului în mijlocul lumii, la aruncarea acestuia „în lume” şi la înţelegerea propriei fiinţe numai prin apartenenţa la lume.

De la perenitatea metafizicii, existenţă şi nihilism, până la realizarea utopiei şi capitolului destinat raţiunii triumfătoare, percepţia omului despre om, cu consecinţele aferente, este analizată cu ajutorul instrumentarului filozofic.

Omul european este subiectul central al lucrării de faţă, „trăind şi gândind întru temeiul existenţei sale, adică întru Idee”. Desprinderea de tradiţie se face, aşa cum aminteşte şi Hannah Arendt, cu urmările unui nou teren pe care ideologiile nefaste îşi vor găsi cu uşurinţă un strat fertil. Avem, în cartea lui Ştefan Vianu, reîntoarcerea la elementele-cheie pe care prezentul, incluzând aici omul, preocupat de prezent, le ignoră:

„Începând cu secolul al XVII-lea, poate chiar mai devreme, omul european priveşte din ce în ce mai hotărât în direcţia opusă: nu spre trecut, spre origini, ci spre viitor. Spre un viitor tăiat de trecut: el aspirând la o stare de lucru – o Lume, o Societate, o Cetate, un Om – radical diferită de cea tradiţională. Este ceea ce numim modernitate”.

„Comunicarea de dragul comunicării, societatea de consum şi societatea spectacolului” sunt cele trei cadre prin care se „exprimă starea de aruncare în lume a omului contemporan”, omul orbit de noua sa existenţă plasată greşit ca factor omogen, ca parte inerentă a lumii. Omul modern nu se poate înţelege pe sine, iar desprinderea de trecut îi blochează calea către ieşirea din peşteră. Trebuie mers în sensul invers al istoriei, trebuie parcurse etapele istoriei contrar acelor de ceasornic pentru a ajunge din nou la punctul de start în care omul îl va regăsi pe Om:

„Totuşi, omul modern nu se poate înţelege pe sine decât privind înapoi, parcurgând drumul spre profunzimile Istoriei, care sunt şi cele ale conştiinţei. (…) Însă trecutul ignorat şi refulat se răzbună: el revine în formele monstruoase ale ideologiilor violente şi «primitive» ale secolului XX”.

Secolele XIX şi XX sunt cele supuse „domniei cantităţii”, epocii supraproducţiei, amintite şi de Karel Čapek în Fabrica de absolut. Preaplinul e îngreunat şi mai mult de civilizaţia spectacolului, iar caruselul imaginilor lipsite de substanţă devine din ce în ce mai ameţitor: un carusel din care nu se poate coborî.

Omul intră în lume şi nu mai poate ieşi din ea. Capcana nu are chip sau nume fiindcă omul se identifică imediat cu locul său în interiorul lumii. Evadarea devine imposibilă în prezent, dar salvarea se găseşte în trecut şi în interiorul omului:

„Ne este din ce în ce mai greu să ne detaşăm, fie şi parţial, de lume. Semnificaţia faptului că suntem în ea pare a fi, azi, că-i şi aparţinem cu totul: aderăm la ea cu pasiune şi o lăsăm să intre în noi, în fiecare părticică din noi”.

Întoarcerea la metafizică şi la „experienţa solitudinii” care „nu mai este înţeleasă ca una dintre posibilităţile esenţiale ale omului” e un indiciu esenţial pentru un parcurs salvator într-un prezent care neagă atât trecutul, cât şi viitorul:

„Numim mişcarea sufletului dincolo de sfera imediatului spre viaţa din adâncuri – metafizică. Metafizica este activitatea gândirii dincolo de „cercul nostru strâmt” în care ne petrecem de obicei viaţa, activitate prin care viaţa interioară se lărgeşte şi se adânceşte necontenit”.

Pentru a înţelege mecanismele curente ale societăţii, pentru a putea defini în termeni corecţi prezentul complet al lumii, descifrarea trebuie să aibă la bază punctele esenţiale de plecare, indiciile care să îi permită crearea unui traseu în cadrul căruia greşelile trecutului nu se pot repeta. Normele comune supun individul, înţelegerea sa ca factor implicat în lume, dominat de ea, facilitează regimul autoritar:

„Societatea domină individul impunându-şi normele, iar indivizii atomizaţi le interiorizează, normele comune fiind, în absenţa asimilării trecutului şi a culturii înalte, singura cale pentru indivizi de a intra într-o legătură reală (re-ligio) unii cu alţii”.

Dominarea e continuată, dincolo de teoriile care schimbă percepţia omului asupra sa, de societatea-spectacol, de caruselul imaginilor goale. Individul nu răspunde fiindcă datoria sa socială îi anihilează iniţiativele individuale:

„Conceptul societăţii spectacolului exprimă pasivitatea omului contemporan într-o lume a imaginilor-semne, imagini ce nu trimit la nimic altceva decât la alte imagini. Individul este de-a dreptul posedat de imaginile-semne, de spectacolul permanent. El există în lumea-spectacol, o lume ce devine ea însăşi spectacol, şi care îl absoarbe în întregime. Putem vorbi despre fenomenul risipirii, al dispersării fiinţei omului în această lume. Individul atomizat şi mulţumit de sine pare să se integreze perfect în societatea de consum”.

Odată cu Heidegger, ideea metafizicii este fărâmiţată, iar orice formă de interioritate este negată. Omul se dedică doar proiectelor sale, iar viitorul aparţine tot prezentului. Omul este umanizat, analizat, transparentizat, devine materie pe care altcineva poate lucra: „pe acest teren ideologic creşte planta totalitarismului”. În Făgăduinţa politicii, Hannah Arendt notează: „Conducerea nimănui – şi nu anarhia sau dispariţia conducerii sau opresiunea – este pericolul mereu prezent în orice societate bazată pe egalitate universală”. Ştefan Vianu, la rândul său, în Existenţă şi idee, atrage atenţia asupra lipsei de responsabilitate de care se bucură individul care nu mai răspunde unui ins anume: „El răspunde chemării unui apel netru, impersonal, nu apelului unei voci. Nerăspunzând nimănui, el nu poate fi responsabil”.

Viaţa interioară, „ultima iluzie a omului modern”, este mai târziu risipită de pozitivism. Natura individuală trece în planul doi într-un mod artificial care măreşte şi mai mult distanţa dintre Om şi Sinele său. Ceea ce se zăreşte din ce în ce mai greu poate fi cu la fel de multă greutate atins sau, şi mai important, înţeles. Însă într-un prezent dedicat clipei prezente, recuperarea trecutului pentru salvarea viitorului (deci trecerea barierelor ocupate de prezent şi salvarea individului de el însuşi) se face prin astfel de trasee care, în acord cu lumea, îşi propun să îi indice direcţii pe care societatea le-a străbătut şi în trecut şi pe care, sub un potop de imagini şi teorii anihilatoare, a ales să nu le mai vadă.

Din nenumărate puncte de vedere, printre care se numără analiza coerentă şi structura detaliată a parcursului ideii de existenţă şi a ideii omului ca existent în lume, lucrarea lui Ştefan Vianu îşi va găsi locul binemeritat în rafturile colecţiilor de filozofie, dar şi în cele ale cititorilor care vor să ofere lumii un înţeles aprofundat şi care trece de iluzia spectacolului lipsit de substanţă.