Poate omul să trăiască în afara oricărei forme de organizare politică? Ce înseamnă pentru noi politica astăzi şi cum ar trebui să privim trecutul? Ce sens dăm politicii şi care sunt prejudecăţile de care ar trebui să ne desprindem? Sunt toate întrebări la care Hannah Arendt răspunde în Făgăduinţa politicii, aducând în prim-plan nenumărate alte esenţe care vizează desprinderea politicii de filozofie şi consecinţele acestei schisme.

„Povestirile lui Arendt erau dureroase, iar ea nu încerca deloc să le îndulcească şi nu ne permitea nici nouă s-o facem, cu reacţiile noastre faţă de ele. Nu era permisă niciun fel de scuză sau de raţionalizare pentru cele întâmplate; şi totuşi, în mod curios, durerea pe care povestirile ei o provocau a fost înlocuită treptat de o înţelegere crescândă a sensului teribil sl evenimentelor înseşi”, scria Jerome Kohn, în introducerea cărţii. Vom cunoaşte un mare gânditor, o exploratoare, o curajoasă. Hannah Arendt este unul dintre cei mai de seamă filozofi şi teoreticieni ai lumii.

În Făgăduinţa politicii, Hannah Arendt trasează, în stilul caracteristic, o scurtă istorie a felului în care, pornind de la ideile lui Aristotel şi ale lui Socrate şi desprinzându-ne parţial de ele prin ideile opuse ale lui Platon, am ajuns să înţelegem astăzi politica. Până la desprinderea de tradiţie argumentată de Marx şi indiferent de prejudecăţile care însoţesc politica, omul nu poate trăi în afara condiţiei pluralităţii, a dialogului cu sine însuşi, a ideii de doi într-unul:

„Standardul este ceea ce oamenii înşişi sunt atunci când acţionează, şi nu ceva exterior precum legile sau ceva suprauman precum ideile. (…) Niciun om nu-şi poate păstra conştiinţa intactă dacă nu-şi poate actualiza dialogul cu sine, adică dacă-i lipseşte singurătatea oricărei forme de gândire”.

Important de reţinut este că prin desprinderea de tradiţie şi de filozofie, politica nu ia mai departe omul „ca fiinţă care acţionează”. Pot lua naştere forme de guvernare în care nimeni nu îşi asumă răspunderea, iar birocraţia reprezintă prin excelenţă un astfel de sistem „din care elementul personal al conducerii a dispărut”. Iată, aşadar, chipul unui pericol diferit de formele de guvernare vizibile:

„Conducerea nimănui – şi nu anarhia sau dispariţia conducerii sau opresiunea – este pericolul mereu prezent în orice societate bazată pe egalitate universală”.

Se spune că umanitatea e mai uşor de iertat decât omul. În această idee de omogenizare, de creare a unei entităţi căreia nu doar chip, cât şi frâiele politicului:

„În ideea istoriei universale, multiplicitatea oamenilor este topită într-un unic individ, numit apoi şi umanitate. Aceasta e sursa aspectului monstruos şi inuman al istoriei, care-şi atinge pentru prima oară scopul, deplin şi brutal, în politică”.

Privim politica, mai ales azi, cu ochi critici. Emitem judecăţi aspre şi îi redefinim funcţionarea luând în calcul idealuri care îi lipsesc. Prejudecăţile care însoţesc politica ne blochează acţiunile şi înţelegerea concretă a faptelor:

„Ele indică faptul că ne-am împotmolit într-o situaţie în care nu ştim, sau încă nu ştim, cum să acţionăm exact în termeni politici. Pericolul este că politica poate dispărea complet din lume. Prejudecăţile noastre ne invadează gândurile; ele aruncă copilul odată cu apa din copaie, confundă politica cu ceea ce vrea să pună capăt politicii şi prezintă respectiva catastrofă şi cum ar fi inerentă naturii lucrurior şi deci inevitabilă”.

Cu fiecare fragment din Făgăduinţa politicii aruncăm o privire de expert, împrumutată de la Hannah Arendt, asupra modului în care ar trebui să funcţioneze, de fapt, cu adevărat spre binele societăţii, a omului în parte, politica şi instituţiile. Hannah Arendt nu crede că putem schimba o instituţie încercând să schimbăm oamenii din ea:

„Dacă vrem să schimbăm o instituţie, o organizaţie sau un corp politic care există în lume, nu-i putem decât revizui constituirea, legile, statutele şi să sperăm că restul îşi va purta singur de grijă”.

Cum înţelegem politica în prezent şi ce încercăm să reparăm la un sistem pe care îl considerăm aproape în întregime greşit? Analiza sensului pe care politica îl pierde sau abandonează apare în Făgăduinţa politicii:

„Dacă e adevărat că politica nu e decât un rău necesar pentru a susţine viaţa umanităţii, atunci politica a început într-adevăr să se exileze pe sine din lume şi să-şi transforme sensul în lipsă de sens.
Această lipsă de sens nu-i un obstacol fantezist. E un fapt real pe care l-am trăi zilnic dacă ne-am obosi nu doar să citim ziarul, ci şi indignaţi de haosul ce a cuprins toate problemele politice importante, să ne întrebăm, în situaţia dată, cum am putea face mai bine lucrurile”.

„Sensul politicii e libertatea”, spune Hannah Arendt şi, înrămată, această idee aproape că ne pare utopică. Nu-i găsim contururi reale pentru a o defini în termeni pe care să-i şi credem posibili. Însă trebuie să reuşim să desluşim credinţa pe care Hannah Arendt o are în oameni. Împreună schimbarea se poate produce, împreună se pot pune în mişcare forţe care pot da politicii nu doar un nou chip, ci şi o nouă direcţie:

„Dacă sensul politicii e libertatea, înseamnă că în acest spaţiiu – şi în nici un altul – chiar avem dreptul de a aştepta minuni. Nu pentru că am crede în chip superstiţios în miracole, ci pentru că, atâta vreme cât pot acţiona, fiinţele umane, fie că o ştiu, fie că nu, sunt capabile să realizeze, şi realizează în mod constant, improbabilul şi imprevizibilul”.

Miracolele au la bază lipsa de predictibilitate a oamenilor în varii contexte. Dacă unor sisteme totalitariste le înţelegem azi declinul, nu putem să anticipăm cu exactitate (şi nici oamenii politici nu o pot face) felul în care oamenii, împreună, pot rescrie istoria. Dacă un lucru e sigur, atunci acesta este şi a fost demonstrat de nenumărate ori: evenimentele majore care au schimbat cursul istoriei au avut întotdeauna la bază mase uriaşe de oameni. Şi chiar dacă aceste mase nu au avut întotdeauna puncte sau idealuri comune, ştim că tot de la ele, aşadar de la noi înşine, uniţi, ne putem aştepta oricând la… miracole.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


Un comentariu
  1. Ganditorul de la Hamangia

    si cam la ce fel de ‘miracole’ ne-am putea astepta?!…Atata vreme cat omul NU poate renunta la…’miracolele spirituale’ religioase, nu poate spera nici in descoperirea altora…noi! Caci toate aceste ‘miracole’ care stapanesc de fapt omul (din exterior!- oricat de mult s-ar cauta ‘indulcirea adevarului’ spunandu-se ca…de ‘fapt’, Dumnezeu este in om!: in ‘inima’ lui!)…ele au deja un…’Stapan’! Iar asupra ‘Lui’, omul nu poate avea nicio influenta! Doar sa se roage!: atata putea face! (sperand ca,poate…’Dumnezeu se va milostivi si il va asculta’!). Daca nu se ‘milostivea’, atunci ‘Dumnezeu isi rade de planurile omului’!…Este insa FOARTE GREU sa se desprinda de religie! (pentru omul pre-clasic). Oricum,se pare ca nu o poate face…constient! (de aici rezulta caracterul ‘haotic/arbitrar’ al actiunilor omului in societate). Tot ce poate spera el este ca…prin evolutie naturala,totusi (!), sa reuseasca schimbarea constiintei…Dar asta introduce o incertitudine…fundamentala extrem de periculoasa! De ce?- fiindca evolutia naturala este mult mai LENTA decat cea sociala! (‘asa’ cum o fi ea!). In consecinta,este foarte posibil ca omul sa se autodistruga ca ‘societate’, cu mult inainte ca evolutia naturala (la nivel BB) sa fi produs o constiinta mai evoluata! Deocamdata,la scara sociala larga,omul ‘crede’ in ‘spirite’!: fantome,dumnezei,demoni etc! Iar acestia NU pot fi stapaniti!- decat asa,mitologic,daca se lupta reciproc,pe acelasi…’nivel de abstractizare’!…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *