John Steinbeck este cunoscut mai degrabă pentru romanele sale ample, serioase, cu tematică socială (Fructele mâniei, Iarna vrajbei noastre), deși, nu o dată, a dovedit că stăpânește foarte bine și tehnica prozei satirice. Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, microroman publicat în 1957, când cariera scriitorului american se afla la zenit, este o astfel de proză. Ironică, necruțătoare cu viața politică, împingând satira până la caricatural, Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea poate fi considerată o bună lecție de conduită politică, dar și un foarte bun breviar al „faunei”, să-i spun așa, politice.

Pépin Héristal, un burghez desăvârșit, cu tabieturi și pasiuni inofensive, ca ale oricărui burghez, de altfel, se trezește, într-o bună zi, fără nici un avertisment, numit rege al Franței. Bineînțeles, evenimentul, pentru Pépin, preocupat mai mult de cele ce se întâmplă prin ceruri, având o oareșice faimă ca astronom amator, este unul bulversant, ca și pentru familia sa. Ce s-a întâmplat? Franța, într-una din desele ei crize politice, „s-a trezit fără guvern”. După îndelungate și aprigi dezbateri, politicienii francezi au hotărât, mai mult din plictiseală și nerăbdare, să abolească republica și să instituie, din nou, monarhia.

 

Steinbeck                                                       Steinbeck cu câinele său, Charlie

 

Harta partidelor politice franceze, așa cum apare în textul lui Steinbeck, este una de-a dreptul ilară, ilustrând, în fapt, contextul politic, el însuşi ilar, în care Pépin a fost numit rege. Partidele merită, așadar, numite: radicalii conservatori, conservatorii radicali, regaliștii, centriștii de dreapta, centriștii de stânga, ateii creștini, comuniștii creștini, protocomuniștii, neocomuniștii, socialiștii și comuniștii. Regaliștii se împărțeau în: vercingetorieni, merovingieni, carolingieni, capețini, burgunzi, orléanși, bourboni, bonapartiști, angevini, cezarieni. Comuniștii, la rândul lor, se împărțeau în: staliniști, troțkiști, hrușciovnici, bulganieni. Pe acest fundal politic, foarte divers, Pépin Héristal se trezește rege. Nu este singur în această aventură. O are alături pe soția sa, Marie, dar și pe fiica sa, Clotilde, un copil precoce, autoare, la numai cincisprezece ani, a unui roman de succes numit Adieu ma vie (ironia lui Steinbeck pare a se îndrepta către Françoise Sagan, care debutase în 1954, la 19 ani, cu un roman de succes, Bonjour tristesse).

Cel mai important personaj pentru Pépin, în noua sa postură, este unchiul Charles Martel, un „om de lume, blând”, deținător al unei mici galerii de artă unde își desfășura nestingherit micile sale escrocherii cu tablouri nesemnate, dar atribuite de Charles, fără nici o jenă, unor pictori mai mult sau mai puțin celebri. De altfel, Charles este primul căruia Pépin îi cere sfatul în situații dificile. Așa a făcut și acum, când a aflat că va fi rege, iar Charles nu a ezitat să-l informeze că nu va fi mai mult decât un „tâmpițel regal”, aflat la discreția partidelor, pe care va trebui să le lase să-și desfășoare în voie jocurile politice. Iar înțelept este, crede Charles Martel, să lași lucrurile așa cum sunt, fără a încerca să îndrepți ceva.

Pépin Héristal, om onest, însă, cu principii, simte nevoia să ia atitudine, să nu mai fie un simplu „tâmpițel regal”. Întrebarea care se impune de la sine, în această situație, este: ce șanse are un astfel de om, un conducător (fie el rege sau președinte), să-și impună voința, simțul justițiar, într-un mediu politic profund corupt? Steinbeck, scriind microromanul său, s-a gândit, cu siguranţă, la asta. Răspunsul este simplu: nici o șansă, căci personajul respectiv ar fi îndată înlocuit de politicienii stingheriți în manevrele lor necinstite. Asta nu înseamnă că nu poate să încerce. Lucru pe care-l va face și Pépin, care crede, la modul ideal, în bunătatea funciară a ființei umane, un crez oarecum desuet pentru mijlocul secolului al XX-lea: „- Cred că toți oamenii sunt cinstiți când acționează dezinteresat. Cred, de asemenea, că majoritatea sunt vulnerabili când au un interes. Și mai cred că există oameni cinstiți, în ciuda interesului pe care îl urmăresc. Mi se pare reprobabil să cauți punctele slabe și să profiți de pe urma lor… Oamenii sunt buni atâta timp cât li se dă voie. Fiecare vrea să fie bun. De aceea nu-mi place când sunt puși în situații în care le este foarte greu sau chiar imposibil să fie buni”. Deși e conștient de consecințe, Pépin alege calea grea, aceea a reformei, a schimbării (o schimbare nedorită, însă, de lumea politică). Interesante sunt și reformele propuse de Pépin al IV-lea, reforme mai mult decât actuale și în prezent, ocolite însă, cu mai multă sau mai puțină grație, de mai toate guvernele lumii:

„Prima secțiune se ocupa de impozite – ele trebuiau menținute la pragul minim și colectate de la toată lumea.

A doua se referea la salarii – acestea trebuiau să fie armonizate cu profiturile și să țină cont de costul vieții.

Prețurile – aveau să fie controlate strict, pentru a se evita manipulările.

Locuințele –  cele existente trebuiau îmbunătățite și aveau să fie construite altele noi, urmărindu-se calitatea și plafonul chiriilor.

A cincea secțiunea viza reorganizarea guvernului, în așa fel încât membrii lui să-și îndeplinească atribuțiile cu cheltuieli cât mai mici și cu un personal cât mai redus.

A șasea se ocupa de asigurările de sănătate și de sistemul de pensii.

A șaptea dispunea împărțirea marilor propietăți funciare, pentru ca suprafețele nefolosite să fie redate agriculturii și să redevină productive”.

Se poate spune că în microromanul Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea Steinbeck realizează o radiografie pertinentă a lumii politice de oriunde și de oricând. Mai mult, Pépin este Steinbeck (sau invers). Asemenea lui Pépin, care, incognito, s-a amestecat printre oamenii de rând pentru a le afla păsurile, grijile zilnice, Steinbeck a călătorit incognito timp de trei luni prin patruzeci de state americane, într-o dubiță, numită Rocinante, și însoțit doar de cîinele său, Charlie. Experiența este descrisă în Călătorii cu Charlie, apărut în 1962, volum în care critică sever apucăturile societății americane. Înainte, însă, de Călătorii cu Charlie a fost Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea.

 bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

John Steinbeck, Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, traducere de Radu Paraschivescu, Editura ART, București, 2013, 192 p. Cumpără cartea de aici.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *