Inevitabil, fantasticul va împrumuta întotdeauna ceva din ceea ce realul îşi atribuie ca fiind al său în fiecare zi. Însă graniţele care despart cele două forme nu sunt atât de bine delimitate. Încă din cele mai vechi timpuri, mitologiile şi credinţele au jucat un rol cât se poate de definitoriu pentru vieţile oamenilor. De la vrăjitoarele arse pe rug până la convingerea că strigoii există, oamenii au demonstrat că lasă întotdeauna fantasticului şi inimaginabilului loc să pătrundă în cotidian. Volumul Proiecte de trecut, scris de Ana Blandiana, reuneşte lumi care demonstrează existenţa simbiotică a unei realităţi greu de îndurat şi a unei evadări în imaginaţie.
Oniricul ca plan concret, dar şi scenarii care se pot petrece oricând în viaţa reală, fac parte din seria de povestiri pe care fantasticul le îmbracă în nuanţe pe care cenzura le-a lăsat iniţial să îi scape. Personaje-înger sau personaje fantomatice din trecut marchează o existenţă care nu reuşeşte să supravieţuiască în spaţiul care i s-a dat. Căile de evadare sunt multiple, fantasticul, imaginarul, visele şi retrăirea unor scene din copilărie servesc acestui scop de eliberare.
Comunismul, prin forţele sale văzute nu o dată ca fiind aproape oculte, a şters în nenumărate rânduri hotarul dintre realitate şi inimaginabilul greu de pus în cuvinte.
O critică făţişă se face prin aceste nuvele la adresa comunismului, chiar dacă, în acelaşi timp, aceeaşi critică rămâne ascunsă şi, paradoxal, mai limpede ca niciodată. Fantasticul, mijloc de evadare dintr-o societate care nu reuşea să se mişte decât până acolo unde gratiile închisorii imateriale îi permiteau, devine şi un instrument de portretizare şi de diagnosticare a traiului comunist prin volumul de nuvele fantastice Proiecte de trecut.
Rolul volumului îşi demonstrează dreptul de tipărire încă din momentul în care începe lupta cu cenzura. Şi, chiar dacă în cele din urmă reuşeşte să primească mult aşteptatul „bun de tipar”, demonstraţia pe care reuşeşte să o facă trece dincolo de orice impresie de câştig în faţa cenzurii:
„Momentul publicării Proiectelor de trecut a fost pentru mine un util prilej de a studia mecanismele printre roţile cărora trebuie să trec pentru a exista ca scriitor şi a mă întreba dacă vreau să continui acest savant efort de supravieţuire” (Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, p. 308).
Volumul de nuvele fantastice care trece iniţial de cenzură, cu riscuri asumate de cei care lucrau atunci la Cartea Românească, nu trece de „cenzura tipografilor”. Cartea e publicată abia după ce autoarei i se acordă la Viena premiul Herder.
Proiecte de trecut stă scris sub semnul unei intersecţii a două lumi care nu par să fi existat vreodată altfel decât în această confuză stare de simbioză. De la un personaj care speră să-şi obţină independenţa crescând în balcon „zburătoare de consum” care se dovedesc a fi pui de înger, până la nuvela de un fantastic sublim despre biserica fantomă, toate poveştile exprimă inedit o realitate căreia îi citim foarte uşor relieful trasat de cenzură, formele de asuprire, mesajele cinice şi, în cele din urmă, straturile de putregai.
Amintirea unui trecut îndepărtat, a unei copilării aproape idilice, se confruntă în nuvela „La ţară” cu concreteţea unei lumi rurale părăsite, pradă unei descompuneri iminente, unei „fierberi murdare şi colorate”. Descrierea microcosmosului din lanul de porumb nu poate fi altfel înţeleasă decât ca un portret în detaliu al unei realităţi de neîndurat şi care se autodevorează:
„Şi nu numai animalele, insectele şi păsările devorau porumbul, ci şi porumbul părea să devoreze animalele şi insectele, în aşa măsură, ele, boabele, se agitau şi ameninţau mereu să înghită celelalte vieţuitoare, pe care reuşeau să le acopere chiar, pentru câteva clipe, urmând ca în clipa imediat următoare să fie acoperite, ele, boabele, de zelul supravieţuirii celorlalţi, şi asta mereu, fără încetare, fără odihnă, într-o fierbere murdară şi colorată, într-o foire, într-o viermuială, într-o colcăială dezgustătoare, promiscuă, dar nu lipsită de o anume paradoxală măreţie a vieţii care continuă să fie oricum, oricând, oriunde, orice”.
Lumi minuscule plasate la nivelul solului, „viermii”, „corbii” şi „hârciogii” sunt locuitori ai unei lumi într-o continuă luptă, foşgăială şi nemulţumire. Nu se poate ieşi din acea lume controlată decât prin imaginar, prin fantastic, închizând ochii sau strigând în interior, aşa cum a scrie devine o formă de ţipăt inaudibil:
„… simţeam cum buzele încep să îmi tremure, pleoapele să se zbată şi în piept să se strângă acel urlet prelung de neputinţă care numai în copilărie avea curajul să deconspire şi să nu se reprime, şi să întreb, fără cea mai mică iluzie că mi-ar putea răspunde cineva, «De când a început?»”.
Dacă strigătul în faţa reprimării, în faţa neputinţei de a deconspira, nu are sunet, ecoul său se face auzit tot prin scris, printr-un răsunet a cărui forţă numai cuvintele i-o pot da:
„Rămânea doar să mă întreb cât voi mai avea puterea să mă zbat, cât voi mai reuşi să mă zbucium, cât voi mai şti zvâcni cu o forţă suficientă să dea glas clopotelor în stare să ţină păsările în zbor…”.
Traducerea frazelor-cheie nu se face cu greutate, dar aproape că nici nu mai există această dorinţă de a încerca să descifrezi atunci când fantasticul se confundă sau devine însăşi realitatea trăită. Falsul devenit normă şi fantasticul îmbrăţişat ca unică salvare sunt elemente inerente realităţii pe care o descrie volumul de faţă:
„Astfel, printr-o confuzie, renunţarea la realitate devenea semnul sigur al revenirii la viaţă. Se purtau atât de frumos cu mine încât nu mi-aş fi putut permite să-i dezamăgesc. Eram prea politicoasă pentru asta”.
În nuvela „Reportaj”, apa devine elementul distrugător care însă pare să şi conserve o lume care nu mai poate înainta. Reporterul trimis pe insula de lângă Dunăre să facă o anchetă cu privire la inundaţii visează şi rememorează episodul din copilărie al arestării tatălui, episod existent şi în biografia autoarei. În acelaşi timp, oraşul visat nu mai încape în limitele propriului înveliş, e o „metropolă autoinundându-se într-un ciudat elan sinucigaş”. Privim, prin vis, la un oraş inundat de ape şi în care din fiecare casă ţâşneşte apa: „Şi întregul oraş a devenit o fântână arteziană, cu nenumărate guri de ţâşnire violentă”.
Apa devine motiv pentru întârzierea de „chiar de zeci de ore” a trenurilor, „dând gărilor înfăţişarea aceea de război, isterizate şi buimăcitoare, în care nu mai e nimic sigur şi fiecare noutate poate să fie o catastrofă”.
Niciun cuvânt din această lume dominată de ploi, inundaţii şi locuinţe devenite peste noapte lacustre nu e întâmplător. În universul anihilat, o dihanie mare şi nevăzută mărunţeşte realitatea concretă. Ihtiozaurii nu ar fi, poate, decât solii ei, ieşiţi la suprafaţă, şi de care nimeni nu s-ar mai mira, când graniţele dintre real şi fantastic au încetat să existe:
„… nimeni nu s-ar fi mirat dacă din apele acelea ar fi început să iasă deodată ihtiozauri – cu gâturi lungi terminate comic prin capete minuscule şi corpuri opulente, deplasând la mişcare noroiul în valuri – în aşa măsuă încât părea totul străin de universul nostru şi gata să înceapă din nou, de la sine”.
„Lumea lacustră” care „atât de firesc luase locul lumii noastre” e o lume supusă, amorţită, afazică. Degradarea se amplifică, scufundarea e iminentă. Salvarea nu mai poate fi posibilă în această lume supusă definitiv descompunerii. Dacă nefirescul îşi face loc în realitate, atunci şi supravieţuirii i se dă voie să fie sau să îşi imagineze că poate fi una fantastică, dincolo de definiţia omenescului:
„Şi totul ud, ud într-un fel atât de profund încât gândul nu te mai duce la putrezire, ci dincolo de ea, la supravieţuirea în alt regn”.
În „Reportaj”, punctul de bază, pilonul verosimilului, rămâne scena arestării tatălui scriitoarei cu orele petrecute alături de străinul trimis să-l aresteze până la ora la care pleca trenul care avea să-i dezmembreze familia: „După cină, fusesem trimise, fără multă vorbă, la culcare, iar dimineaţă, când ne trezisem, tata nu mai era. Când revenise, după mai mulţi ani, nu mai eram noi, crescusem (…)”. Golul pe care de data asta cuvintele nu-l mai descriu nu este unul de timp, ci de trăiri.
Întreaga lume din „Reportaj” îşi duce existenţa sub „văzduhul de altă consistenţă” şi sub „aspectul fantomatic al lucrurilor”, la graniţa cu Dunărea devenită „malaxor al furiei universale”:
„Părea că Dunărea însăşi, marea zeitate, după ce îngăduise ani la rând sfidarea, se răzgândise deodată şi fălcile largi ale valurilor muşcau ciozvârte întregi de pământ pe care-l scuipau în grabă, cu scârbă pentru a încerca din nou, imediat, să înghită, să mestece, să înlăture obstacolul indigest aşezat cu atâta suficienţă în calea ei milenară.”
Ce e de dat la o parte şi de şters din istoria milenară? Groapa comună descoperită cu groază de personaj? Locul de lângă Dunăre în care ştie că şi tatăl său fusese adus să muncească în timpul detenţiei? Regimul comunist instaurat cu „atâta suficienţă”? Sunt întrebări la care răspund, pe rând, printr-o critică unică în istoria literaturii române, nuvelele fantastice scrise de Ana Blandiana şi adunate în volumul „Proiecte de trecut”.
Nuvela centrală cu titlul omonim descrie reconstruirea, aproape de la zero, a vieţii, după ce mai mulţi nuntaşi sunt deportaţi în Bărăgan. Exilul care ţine unsprezece ani e povestit, de fiecare dată, cu detalii din ce în ce mai mult în favoarea experienţei din trecut, de „unchiul Emil”, cel care dă un sens şi o explicaţie deciziei lor de a nu părăsi, în toţi acei ani, câmpia în care fuseseră abandonaţi.
În aceeaşi nuvelă, a spune că „dreptul de proprietate fusese înlocuit cu dreptul celui ce împacheta” e poate propoziţia care descrie cel mai bine modul brutal în care proprietarii de drept ai caselor au fost fie daţi afară şi arestaţi, fie obligaţi să primească în gazdă şapte-opt familii care nu aveau niciun drept să locuiască acolo.
Exilul e descris, aşadar, de unchiul Emil, cel care avea să îmbogăţească peste ani experienţa cu detalii care trădau nostalgia pentru acea perioadă în care totul depinsese numai de ei, în care îşi reconstruiseră universul şi descoperiseră că pot fi liberi într-un câmp cu sârmă invizibilă, dar de netrecut:
„Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege realitatea, ci şi pentru a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pământ, nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea”.
Limitele dintre real şi fantastic alunecă una spre cealaltă, o stavilă nu poate fi pusă de nicio parte. Personajele venite din alte lumi ajung să facă parte, până la urmă, din micimea zilelor traiului pe pământ (e cazul personajului-înger din „Gimnastica de seară” sau a îngerilor crescuţi în balcon). O biserică desprinsă de fundaţie şi mutată pe parcursul mai multor luni de zile spre satul în care avea să-şi găsească noul cămin devine subiectul unui mit împletit cu istoria reală (răscoala lui Horea, Brazda Bisericii, Copca Bisericii). Comunismul este sistemul care face ca graniţele dintre cele două să fie trecute, ca un rău necesar, o alunecare despre Ana Blandiana aminteşte în „Fals tratat de manipulare”, făcând referire la anii `80:
„… graniţa între întâmplător şi aranjat, între real şi travesti era aproape imposibil de stabilit şi, mai ales, nu putea fi fixată, se găsea într-o continuă glisare”.
Unele dintre aceste permutări nu sunt reversibile, iar contururile societăţii ajung să fie astfel diforme. Mutaţia, cu urmele adânci pe care le lasă, nu face decât să accentueze transformarea care nu poate înainta decât spre interior, distrugând din ce în ce mai adânc ţesutul care i-a ascuns, zeci de ani, putregaiul. Nuvelele, prin mecanismul care se foloseşte de fantastic ca metodă de eliberare, rămân în istoria literaturii şi ca un exerciţiu de păcălire a cenzurii. Rolul lor însă, în contextul vremurilor, e unul de supravieţuire.
