Când spui Sofi Oksanen, te gândeşti în primul rând la romanul Purificare şi poate la Vocile lui Stalin, romanul ei de debut, dar am zis să încerc şi o altă carte a ei, despre care se vorbeşte mai puţin – Ziua când au dispărut porumbeii. Are acelaşi dramatism întâlnit în Purificare, vorbeşte despre aceleaşi drame prin care trec oamenii din cauza unui regim opresiv, despre trădare şi despre cât de uşor este să ajungi să faci compromisuri, toate spune cu o tentă de amărăciune ironică în ceea ce priveşte capacitatea de iluzionare a oamenilor şi fentele pe care ni le joacă istoria – este atât de uşor să schimbi plus cu minus şi să treci de la bine la rău, încât aceste concepte încep să pară şi ele şubrede. Dacă în Purificare citeam despre Estonia sovietică, mi-a plăcut că în Ziua când au dispărut porumbeii, focusul este pe perioada tulbure şi ezitantă a anilor ’40, care au cunoscut două sisteme totalitare diferite ca ideologie, dar foarte asemănătoare prin impactul asupra individului, şi anume distrugerea lui.
Un sistem totalitar poate fi văzut ca binele absolut şi, în clipa următoare, să fie trecut la index, să se facă „curat” şi să se instaureze, chipurile, un nou regim, eliberator, când, de fapt, este vorba de aceeaşi opresiune, cu alţi actori. Sofi Oksanen atinge, tangenţial, şi anumite aspecte tipice ale regimului sovietic (de pildă, repercusiunile suferite pe nedrept de către copii din pricina cine ştie cărei activităţi “subversive” a părinţilor), dar accentul e pus pe perioada de relativă speranţă din timpul ocupaţiei naziste a populaţiei estoniene. Este uimitoare naivitatea oamenilor, mai bine zis – nevoia lor disperată de a crede în nişte salvatori, care, evident, se transformă în călăi.
Deşi personajele implicate în poveste sunt mai multe, lui Sofi Oksanen îi ies excelent două portrete: al lui Juudit şi al soţului ei, Edgar (devenit Egger Fürst, apoi tovarăşul Parts, identităţi interschimbabile, în funcţie de cine este la putere şi în de ceea ce are de câştigat). Deşi destinele lor se intersectează cu cele ale lui Roland, vărul lui Edgar, şi Rosalie, soţia lui Roland, figurile acestora sunt destul de misterioase, ne sunt oferite destul de puţine date (cu toate că uneori, naraţiunea e preluată de vocea lui Roland) şi, în ciuda faptului că la început eşti lăsat să crezi că cei doi vor avea un impact vizibil în cursul poveştii, ajungi să crezi că devin personaje secundare (cu toate că nu sunt, aşa că nu-i pierdeţi din vedere).
Edgar, despre care ni se sugerează destul de subtil că este homosexual, idee total de neconceput în acea perioadă, un secret pentru care puteai să faci şi crimă ca să-l ţii sub tăcere, întruneşte toate atributele pentru a întruchipa ideea de trădare: nu are nici o convingere politică reală, nu-l interesează decât avantajele pe care le poate obţine de pe urma acestor idei, nu are nici o problemă să-şi schimbe identităţile la comandă sau să-şi toarne familia şi nu numai, scrie la comandă, este duplicitar şi joacă perfect şarada autoumilinţei. Este un personaj dezgustător, şi totuşi uneori ţi se face milă de el, pentru că te gândeşti că poate tot comportamentul lui e cauzat, de fapt, de incapacitatea de a se exterioriza, de a fi nevoit să asundă absolut tot ce simte – deşi nu ştii aproape niciodată ce simte, dacă are, de fapt, puterea să simtă (există unele scene în care îţi dai seama de existenţa unei drame interioare – de exemplu, atunci când îşi vede soţia cu amantul ei, ofiţerul nazist Hellmuth, care o atinge senzual pe ureche, iar Edgar este gelos pentru că ofiţerul a atins-o pe ea astfel).
Juudit, pe de altă parte, mi-a atras atenţia prin faptul că, în mijlocul tuturor ororilor (tocmai se înfiinţase lagărul Vaivara), reuşeşte să iubească – ceea ce, de fapt, îşi dorise toată viaţa şi evident nu putuse găsi alături de soţul ei. Iubeşte cu toată pasiunea de care e în stare, tremură de emoţie la fiecare întâlnire şi de teamă că ar putea să-l piardă pe iubitul ei nazist (căruia Sofi Oksanen îi dă o faţă umană). Dacă este o iubire imposibilă… vă las pe voi să aflaţi. Cu siguranţă o să vă placă acest nivel al poveştii, în care pe fundalul negru al istoriei, se naşte cea mai improbabilă dintre iubiri. Pentru ei, istoria nu mai contează, s-a anulat, îşi trăiesc propria lor istorie în care speră să se poată închide.
Un roman dur, dar nu prin limbaj, ci prin costruirea unei poveşti în care oamenii nu sunt mai mult decât nişte pioni cu funcţii stabilite de alţi pioni, mai puternici, Ziua când au dispărut porumbeii este romanul în care, fără urmă de iluzii, istoria mare face ravagii în istoria mică a individului.
Sofi Oksanen, Ziua când au dispărut porumbeii, traducere de Sigrid Crăsnean, Editura Polirom, 2013
