Bookaholic

A patra zi de FILIT a fost lungă și a fost urmată de o noapte și mai lungă: noaptea albă a poeziei. Dacă ziua am alergat de la un eveniment la altul, am pândit scriitori pentru interviuri sau autografe, seara ne-am întâlnit cu Mircea Cărtărescu și apoi am rămas până dimineață să-i ascultăm pe poeți citindu-și versurile.

Matei Vișniec și Ion Vianu în cadrul evenimentului „Scriitorii și puterea” organizat de Observator cultural

După întâlnirea de vineri seara, cu scriitoarea Herta Müller, și conversațiile de după de la Atelierul de bere, ne-am urnit cu greu sâmbătă dimineață :). Chiar și-așa, am reușit să ajungem la unul dintre primele evenimente din programul celei de-a patra zi de FILIT. Organizată de revista Observator cultural, întâlnire moderată excelent de Carmen Mușat și Ovidiu Șimonca, cu Matei Vișniec și Ion Vianu drept invitați, „Scriitorii și puterea” a fost un eveniment extrem de interesant, care s-a desfășurat cu un public numeros care și-a manifestat entuziasmul prin aplauze periodice. Ambii invitați au avut discursuri ample, și-au exemplificat afirmațiile prin mici relatări din experiențele lor personale, au sedus audiența.

S-a jucat un fel de ping pong literar: moderatorii alternau întrebările, invitându-i pe cei doi scriitori să răspundă. Precum spuneam și mai sus, mi s-a părut o întâlnire necesară pentru toți cei preocupați de dinamica relației dintre scriitori și putere, un eveniment care a pus punctul pe i și a scos la iveală multe detalii importante vis-a-vis de această problemă.

S-a vorbit despre regimuri totalitare și raportarea scriitorilor la acestea (și viceversa), despre cum funcționează literatura în relație cu puterea, despre forța cuvintelor, despre modalități de rezistență, despre publicistică și scrierea de articole politice (Ovidiu Șimonca, de pildă, amintea de un material din România literară care acuza acest tip de articole, spunând că au un caracter efemer), motivații pentru a scrie literatură sau articole ancorate în real, despre memoria de tip pantof și memoria de tip umbrelă (pe care, firește, Matei Vișniec le-a adus în discuție și a și folosit aceste concepte în literatura sa), ce resorturi îi determină pe unii scriitori să se pună în slujba puterii,  s-au făcut recomandări de lectură (Ovidiu Șimonca spunea, de exemplu, că, dacă ar fi să numească doar două cărți de-ale celor doi autori invitați pe care trebuie să le citim neapărat, acestea sunt Negustorul de începuturi – a lui Matei Vișniec – și Amor intellectualis – a lui Ion Vianu), terorism, imigrație, furtuni politice, probabilitatea ca Europa să fie o oază și cum poate fi protejată aceasta, elementul islamic și dacă acesta reprezintă un pericol ș.a.m.d.

Tocmai pentru că discuțiile au fost de maximă actualitate și pentru că cei doi invitați chiar au avut multe de spus, vă las să citiți, mai jos, o selecție de paragrafe din timpul evenimentului.

***

Ion Vianu: „Nu toți care dețin puterea vor să și-i apropie pe oamenii de cultură. (…) Tiranul este infinit inferior artistului și uneori încearcă să-i obțină bunăvoința. (…) În socialism, cel puțin în socialismul pe care l-am trăit noi, a început, la un moment dat, o relație de seducție. La Uniunea Scriitorilor era, la un moment dat, o umbră de libertate, iar partidului îi era teamă”.

***

Matei Vișniec: „Pentru mine, personal, raportul scriitorului cu puterea a contat. (…) Cuvântul era un spațiu extraordinar în materie de libertate. Era o competiție în ceea ce privea cum să fii cât mai subtil, ce cuvinte să folosești, ne puteam folosi de absurditatea situațiilor etc., reușeam să le denunțăm prin cuvânt. Când denunțarea nu se poate face prin spațiul politic, prin presă, prin instituții, cine să ia această misiune? Scriitorul avea cea mai mare libertate, căci el avea instrumentele metaforei, de pildă. Prin roman, scriitorii puteau să spună ceea ce nu puteau spune sociologii, filozofii, etc. Eu și generația mea am trăit în această logică de misiune socială. În același timp, știam că nu este suficient, trebuia ca poemul să fie, mai întâi, foarte bun, iar apoi să denunțe din punct de vedere social. Publicul trebuia să guste, să-i rămână o idee, să se catalizeze în capul său ceea ce a auzit sau citit”.

***

Matei Vișniec; „Vreau să aduc un omagiu acelora care au organizat acest festival pentru că au pus reflectoarele din nou pe cuvânt, pe puterea lui. Faptul că revine cuvântul, oamenii vin să asculte discuții, dezbateri, simt că nu e totul pierdut”.

***

Matei Vișniec: „Niciodată nu am mai simțit aceiași comoditate în raport cu denunțarea puterii ca în România”.

***

Ion Vianu: „Pentru mine a scrie articole politice a fost o formă de rezistență. Scriitura și publicistica politică a fost, pentru mine, un mod de intrare în literatură. În prezent, am mai degrabă tendința să mă retrag. Dar scriitura politică îți dă un scop, ascuțime, fler, lucruri care te ajută în literatură. Nu cred că între publicistică și literatură există incompatibilitate. (…) Există și scriitori mari care au fost susținătorii puterii, fără ca prin asta să se discrediteze”.

***

Matei Vișniec: „Vă fac o confesiune: în douăzeci și patru de ani, o singură dată nu mi-a sugerat cineva din redacție vreun subiect sau vreo modalitate de a-l trata. La RFI am avut întotdeauna libertatea de a alege, de a-mi organiza subiectele și a-mi planifica unghiurile de abordare. În câte spații mediatice există acest cec în alb? E un lucru absolut uimitor. De unde și convingerea mea că era important ceea ce făceam și ceea ce fac în continuare. (…) Scriitorul îl ajută pe jurnalist să nu se sinucidă în lumea aceasta”.

***

Ion Vianu: „Cred că toată lumea este implicată, într-un fel sau altul, cu noțiunea de carieră. O carieră este un drum, onorabil, dar și o mare prijmedie. (…) Trebuie să nu fii obsedat de ideea reușitei. Scriitorul se poate găsi în tentația inspirată de vanitate sau de lăcomie de a face o carieră. Adică de a pactiza cu toate acele elemente ale puterii care îi înlesnesc cariera. Pentru unii, lucrurile se rezolvă prin geniu, prin forța personalității lor, pentru alții trece prin căile unei concesii enorme”.

***

Matei Vișniec: „Cu siguranță că puterea este un element toxic (n.r. a povestit de cum a făcut armata și prin ce întâmplări a ajuns la concluzia aceasta). Mi-am dat seama cât trebuie să reziști tu însuți mirajului puterii. Este limpede pentru mine că cine ajunge într-o astfel de putere vrea să se mențină”.

***

Ion Vianu: „Ca cenzură morală, conștiința este cea care se opune formelor exterioare ale reușitei, dar nu întotdeauna. Se poate întâmpla ca în anumite împrejurări în care ești deja implicat, conștiința să te îndemne să te conformezi. În general, cred că ești frânat în dorința ta de a parveni prin elemente ce țin de conștiința morală. Cu numeroase nuanțe și excepții”.

***

Matei Vișniec: „Personal, cred că Europa este o oază, cu excepția atrocităților. Uniunea Europeană a ajutat foarte mult, este precum o utopie (n.r. a amintit de milionul de copii care s-au născut ca urmare a burselor Erasmus). Ar trebui să avem puțin mai mult entuziasm pentru această structură benefică”.

***

Ion Vianu: „Europa se prezintă multora ca un organism greoi. Dar sunt pași care cer mult timp, secole poate, nu e un proces simplu, liniar și de scurtă durată. Suntem angajați într-un proiect secular, în care am toată încrederea că va izbândi. (…) Cred că Europa ar trebui să fie elementul de pacificare”.

Vasile Ernu despre underground-ul muzical sovietic

Într-o sală cu nedrept de puțină lume pentru cât de fain a fost, Vasile Ernu a ținut o prezentare excelentă despre muzica undeground din Uniunea Sovietică, discuția mergând, de asemenea, profund în social și politic. E o prezentare pe care Vasile Ernu a mai avut-o de câteva ori, inclusiv la Berlin, pigmentată cu fragmente muzicale sau de film, preocupat fiind de grupuri marginale, de la cele muzicale la cei care făceau comerț la negru sau marginalii din diverse sectoare culturale.

Vasile pornit de la observația că nu putem vorbi despre un comunism unitar, atât la nivel geografic, cât și temporal – anii 50 au fost diferiți de 60, de 70 șamd. E vorba de procese complexe, pe care diferitele pături sociale le-au trăit în moduri diferite.

Comunismul e una dintre culturile moderne cele mai bine arhivate, și asta datorită sistemului de represiune și supraveghere care a înregistrat tot. Putem afla foarte multe pe baza dosarelor, spune Ernu. E un regim construit pe cuvânt, unde puterea vorbelor este foarte mare, de unde și puterea intelectualului de a legitima sau delegitima o idee.

Vasile dă exemplu soldații care au făcut la picior Moscova – Berlin și s-au întors acasă nu doar cu conștiința învingătorului și a invincibilității, dar și cu pradă de război, adică cu obiecte la care până atunci nu vuseseră acces în Rusia, printre care și muzică.

În anii ’50, apare primul grup, Stileaga (un fel de Malagamba rusesc), care nu au discurs politic, sunt oameni ai plăcerilor, cântă despre fericire, dar care se îmbracă și se comportă altfel – colorat, viu, dinamic. Într-un spațiu sumbru, haina devine politică și sistemul încearcă să-i discrediteze. Efectul e opus.

În anii 50-60, apare așa numita Generație Sputnik, când există o anumită sincronizare cu occidentul, mia ales la nivel tehnologic. Comunismul produce atunci o clasă care se întoarce împotriva lui – intelectuali, ingineri, oameni capabili să construiască lucruri. Se produce o elită puternică, educată, capabilă să creeze tehnologia care să zboare în spațiu, dar și capabilă să se opună regimului. Apar astfel și ingineri independenți, care sunt capabili să construiască lucruri. Aveai la ce asculta, dar nu aveai ce asculta, așa că au fost nevoiți să-și producă propriile înregistrări. Un lucru absolut inedit a fost să aud despre imprimarea muzicii pe radiografii medicale, așa numitele “coaste”, care se ascultau tot la pick-up, lucru ce a dus la un fenomen – oamenii se duceau la medic să-și facă radiografii doar pentru a avea pe ce să-și imprime apoi muzica.

Vasile Ernu a vorbit și despre muzica pornită din pușcării, cu un jargon specific. “Tradiția pușcăriașilor produce un anumit mod de stilistică, opus regimului organizat”. În Rusia anilor 60-70, se întâmpla un lucru ciudat: deținuții politici primeau pedepse mult, mult mai mici ca cei de drept comun, în special cei care făceau mici infracțiuni economice. Să vinzi la negru însemna 10 ani de închisoare, să vorbești împotriva regimului 3.

În anii 70, apar și la ei barzii cu poezie pusă pe muzică (sună cunoscut?), o formă la limita dintre oficial și neoficial, cu un discurs neutru, tolerați de autorități.

Chiatara electrică schimbă însă totul. Vasile Ernu vorbește despre BIT, adică despre trupele, oamenii-casetofon, care imitau la perfecție trupele străine, care cântau în engleză chiar dacă nu înțelegeau versurile, un mimetism care a adus o deschidere enormă la nivel muzical în Rusia. Accesul la muzica străină (total interzisă) se făcea prin țările baltice, unde prindeau posturi de radio din Finlanda, înregistrau și imitau. Așa sunt puse bazele rock-ului sovietic. Ca reacție la muzica în engleză, apare rock-ul cântat în rusește, care duce la construirea unei culturi muzicale, la organizare și promovare, un fenomen / stil de viață la care aderă și copiii nomenclaturiștilor sau oameni din sistem.

Vasile a vorbit și despre job-urile marginale, un alt fenomen interesant în URSS – erai obligat prin lege să muncești, astfel încât, dacă voiai să te sustragi sistemului, îți găseai un loc de muncă marginal – paznic la grădiniță, fochist, ilustrator etc – care îți lăsa timp liber să te ocupi de ceea ce te interesa cu adevărat (muzică, artă, grupuri religioase).

Alternativii nu aveau un mesaj anti comunism pe față, ci unul anti sistem. Devin atât de populari încât iau locul culturii oficiale iar regimul, dându-și seama că publicul are nevoie de entertainment, începe să-și producă proprii actori.

În anii 80, această cultură nevăzută, doar auzită, începe să capete un chip. La început timid, prin câteva secvențe cu trupe în filme, apoi prin filme dedicate, videoclipuri sau reviste, muzicienii ajung cunoscuți.

Drept încheiere, o ipoteză interesantă, poate surprinzătoare, dar cel mai probabil reală:

“Schimbarea nu vine cu discursul dizidenților, ci cu cei care devin un mod de viață, de comportament, care dau tonul și produc revoltă. Comunismul cade pe ritm de rock, nu pe discursurile dizidenților” spune Vasile Ernu.

Radu Vancu și Florin Dan Prodan la Casa Poeziei

După multă alergătură și împotriva timpului care trece prea repede aici, la Iași, am dat o fugă și la penultimul eveniment de poezie din ziua de sâmbătă. Cum am urcat la etajul Casei „Dosoftei”, am văzut că mulți oameni stăteau în afara sălii, ceea ce m-a surprins. Sigur, toate locurile fuseseră ocupate în sală până acum, dar să nu mai existe niciun spațiu gol în interiorul camerei respective nu s-a mai întâmplat. Am stat cuminte afară și am ascultat (ce bine că au avut microfoane date ceva mai tare), încercând să ghicesc vocea poeților care citeau sau interveneau în discuții.

Elena Vlădăreanu a fost moderatoare, iar Radu Vancu și Florin Dan Prodan poeți invitați. Dacă pe cel dintâi îl mai ascultasem cu alte ocazii, îi și citisem o parte dintre poemele sale, îl văzusem în ipostaza de moderator zilele trecute, pe cel ce-al doilea poet nu-l cunoșteam deloc – și a fost o surpriză plăcută să-l aud, chiar și de la distanță. Când am plecat de acolo, mi-am promis că-i voi căuta volumele.

Am mai spus și în reportajele trecute, Casa Poeziei este un loc tare fain, atmosfera este plăcută și intimă, iar solidaritatea dintre poeți mă surprinde în fiecare zi.

Pe foarte scurt, Elena Vlădăreanu și-a îndeplinit misiunea de moderator cu succes, punând întrebări diverse – și-a întrebat invitații despre lecturile lor favorite, convinsă fiind că în spatele fiecărui mare scriitor stă un mare cititor (printre autorii favoriți s-au numărat Ioan Es. Pop, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany etc.), dacă a existat vreun moment în viața lor când le-a fost rușine să recunoască faptul că sunt poeți, despre documentarea în legătură cu scrierea volumelor de poeme (interesant, nu m-aș fi gândit că ai nevoie de documentare în această situație), despre cum se raportează famiile lor la ceea ce scriu și dacă îi citesc, provocări și multe altele. Întocmai precum și până acum, conversațiile au fost trunchiate de două reprize de lecturi – Radu Vancu a citit, de pildă, Rugămintea lui Tudor, Regulament, Vagon 34, Om nou, Opinia comandatului Fehrer ș.a.m.d. Mi-au plăcut tare mult poemele celor doi scriitori, amândoi au avut lecturi reușite, mesaje puternice și imagini grozave în versurile lor.

Am selectat cinci citate de la eveniment și vă invit să le citiți în rândurile ce urmează:

„Am avut o situație fericită, predând la facultate, am vreme să citesc, să mă plimb, să fac alte lucruri care-mi plac. E, de fapt, o situație indecentă, mă prostituez într-un fel” (Radu Vancu).

„Da, cei din familia mea mă citesc puțin. Încerc să țin scrisul totuși mai departe de ei, să fiu mai discret. Așa e felul meu. Au citit prima plachetă, pe furiș, nici nu le spusesem” (Florin Dan Prodan).

„Detașare și îngăduință. Mai dificil e de doi ani, de când mi-am făcut cont de Facebook și am mai postat poeme. Mama mea, fiind pensionară, și-a făcut și ea cont de Facebook și mă urmărește, mai dă like, ceea ce nu-mi prea convine” (Radu Vancu)

„Dușmani, limite, tabuuri și zone pe care ai vrea să le transgresezi există tot timpul. (…) Cea mai groaznică chestie e gândul că cei pe cei iubești vor muri” (Radu Vancu).

„Am fost interesat de istoria României pe care n-o știam. Am scris un dexuleț și apoi am scris. Am copt cartea asta vreo cinci-șase ani” (Florin Dan Prodan)

Adrian Schiop, Adina Rosetti și Patrick McGuinness la Scriitori în centru

Patrick McGuiness a venit în România în 1986, pentru 18 luni, când era foarte tânăr. De atunci, nu s-a mai întors dar, după 25 de ani, a scris o carte în care își reconstruiește un București imaginar. “E istoria dumneavoastră și ficțiunea mea”, spune el, “Pentru mine, Bucureștiul e un oraș pe care l-am făcut din literatură”. Dacă s-ar fi întors înainte să scrie cartea, nu ar mai fi putut inventa.

Știa că nu înțeleg ce se întâmplă de fapt în România, dar nu asta e miza cărții lui, “Ultimele o sută de zile”. “Am făcut ce fac scriitorii când nu știu ceva – scriu despre acel lucru”, spune el, adăugând că România l-a marcat profund, mai mult ca țara sa natală. “Nu înțeleg realitatea voastră, am inventat-o”, într-un demers estetic, nu etic. Timp de 25 de ani, a avut un vis recurent în care se plimba prin București cu o hartă căutând locurile pe care le știa. Acum, când s-a întors, nu a mai găsit nimic la fel. “Singurul loc car enu s-a schimbat e Capșa”, râde el.

“Românii s-au supărat că am călcat peste istoria lor ca un amator. Au dreptate. Prefer criticile laudelor” spune el. Cartea a fost percepută în Anglia ca fiind una exotică, ciudată, despre un loc îndepărat și despre un regim straniu – comunismul.

Adrian Schiop spune că la Alberto, unul dintre personajele din Soldații. Poveste din Ferentari, nu este clar dacă este gay sau dacă e o obișnuință a abuzului din închisoare. “Tema m-a ales pe mine”, spune Schiop când vorbește de atracția pentru marginalii. Făcându-și doctoratul despre manele, s-a dus în Ferentari, unde a intrat într-o lume puțin cunoscută, pe care a transpus-o apoi și în literatură. “Cărțile mele au o doză mare de realitate”, spune el. “Nu îți trebuie curaj să scrii despre temele astea, e un clișeu”.

Adina Rosetti mărturisește că o enervează etichetele, vprbind de cea pusă romanului ei, Deadline, aceea de roman corporatist. “Este o carte despre ce văd pe fereastră”, spune ea, despre oameni și întâmplări. “Literatura nu schimbă vieți”, iar aici ni-l dă ca exemplu pe Ion Bârlădeanu care, deși personaj în romanul ei, deși cunoscut, apreciat aici și afară, trăiește fix în aceleași condiții.

Își amintește de două episoade semnificative – la Paris, un domn a venit la ea și i-a spus: “madame, vă mulțumesc pentru acest roman anticapitalist” iar la Berlin cineva i-a spus “mai terminați cu poveștile că în România se moare de prea multă muncă!”.

Noaptea Albă a Poeziei

După Serile FILIT, unde Mircea Cărtărescu a fost invitat, alături de Cezar-Paul Bădescu, în calitate de moderator, și concertul Alexandrinei, am poposit din nou la Casa FILIT, acolo unde începuse deja, la ora 22, Noaptea Albă a Poeziei. Chiar ca anul trecut, cortul a fost inundat de oameni, ceea ce este, de fiecare dată, o bucurie – și, fie vorba între noi, asta înseamnă că poezia nu este chiar așa de subestimată precum credem noi. E adevărat, în Casa FILIT se aflau douăzeci de poeți –  Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael Astner, Svetlana Cârstean, Mariana Codruţ, Emilian Galaicu-Păun, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Nora Iuga, Florin Dan Prodan, Nicolae Prelipceanu, Dan Sociu, Octavian Soviany, Aleksandar Stoicovici, Krista Szöcs, Robert Șerban, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Răzvan Țupa – și doi moderatori – Corina Bernic și Silviu Dancu. Însă cele aproximativ două sute de scaune erau ocupate aproape în totalitate. S-a citit poezie tot în reprize, cu pauze de zece minute, s-au fumat multe țigări și s-a băut vin și bere în fața Palatului Culturii din Iași. Nimănui nu-i păsa că temperatura scăzuse mult la Iași.

E frumos să fii prezent la un eveniment de tipul acestuia, să stai pe scaun și, din când în când, să închizi ochii și să te concentrezi cu totul pe versurile citite. În ceea ce mă privește, descoperirea din seara trecută a fost poezia Kristei Szöcs, care a citit acompaniată de muzică.

Pe la ora 2 dimineața s-a încheiat Noaptea Albă a Poeziei și trupa Kumm ne-a încântat cu mai bine de o oră de muzică bună. Și am făcut fix ceea ce trebuia: am dansat și cântat cot la cot cu scriitorii care au rămas la concert – fac o paranteză pentru a include o mică observație: a fost ciudat că, dintre cei aproape două sute de oameni prezenți la Noaptea Albă a Poeziei, maxim cincizeci au rămas să-i asculte pe cei de la Kumm; oare de ce? Oricum, concertul s-a auzit excelent având în vedere că a avut loc într-un cort :).

***

Am ajuns la hotel în jurul orei 4. Știam că va urma ultima zi de festival, așa că trebuia, cum necum, să fim în formă :). Începe deja să ne încolțească în minte regretul că un festival atât de fain se apropie de sfârșit…