Bookaholic

Mi-am dorit de multă vreme să citesc Culoarea purpurie (Editura Art), o carte-cult pentru o întreagă generație, un roman puternic,  care a schimbat enorm şi care a adus în discuţie probleme care ardeau America în anii ’80: rasism, clasism, sexism, libertăți şi prejudecăți de toate felurile, identități şi inegalități de gen, excluziune socială, toate etalate sub semnul contestării unor vechi scheme de putere,  internalizate, adeseori, de victimele însele şi perpetuate ca atare. Numesc doar cîteva teme importante ale cărţii ‒ şi în special pe cele care sînt, de regulă, teme pentru  dezbateri politice ‒  pentru faptul că Alice Walker le-a adus, la acel moment,  în literatură, aşezîndu-le alături de altele care erau deja ale literaturii (iubirea, credinţa, incestul, poveştile Sudului etc.),  într-un fel care a făcut istorie.

Cartea, tradusă abia acum la noi, a apărută în 1982, a luat Premiul Pulitzer şi National Book Award, iar  greutatea acestor două distincţii literare spune deja foarte multe despre forţa pe care a eliberat-o în epocă, la momentul apariţiei. Forţă a ideilor în cuplu perfect cu forţă a stilului. Urmărind curgerea dialogurilor şi brutalitatea care palpită în subteranele acestei cărţi, Faulkner mi-a venit imediat în minte; nu numai pentru că acţiunea şi limba sînt ale acelei părţi din America, ci pentru că violenţa, bogăţia şi prospeţimea lor sînt frapante. Aici e momentul în care trebuie să spun că Iulia Gorzo, traducătoarea cărţii, a făcut imposibilul posibil şi a scos un  limbaj  amuzant şi, în acelaşi timp, puternic şi melancolic, mereu la graniţa dintre străin şi familiar, dintre argotic şi intim.

Intimitatea, trebuie să spun, e o stare absolut definitorie pentru carte, măcar şi pentru simplul  fapt că e scrisă sub forma unor scrisori. Ce poate fi mai apropiat, mai personal şi mai vulnerabil decît această complicitate dintre două persoane care îşi doresc apropierea şi care nu comunică decît cu scopul ‒ utopic, aproape ‒ de a spulbera, scriind, distanţele? Alice Walker a făcut minuni din această convenţie, a romanului epistolar, pentru că, la rîndul ei, scriind o literatură atît de  încărcată de specificul unor poveşti (luate din lumea comunităţii de culoare din Georgia rurală), a reuşit să aducă la lumină toate aceste situaţii, întrebări şi probleme şi să le înfăţişeze ca fiind absolut valide, stringente  şi întemeiate, din orice colţ al lumii le-ai privi.

Scrisorile schimbate în Culoarea purpurie sînt între două surori: Celie, sora mai mare şi semi-analfabetă, pe care o cunoaştem pe cînd avea 14 ani şi îi scria prima scrisoare lui Dumnezeu, şi sora mai mică şi ceva mai şcolită, Nettie. Doar ele schimbă scrisori, Dumnezeu, ca destinatar al multora dintre mesajele lui Celie, rămîne pe vechile poziţii, doar pentru a se face, treptat, un pic mai bine înţeles ( a se citi inventat, descoperit, regîndit,  ş.a.m.d), pe măsură ce cartea se apropie de final.

Celie e o fată care a cunoscut abuzul sub cele mai atroce, mai violente şi mai dureros de imaginat forme: violul în sînul familiei, comis de bărbatul pe care îl credea tată, naşteri chinuitoare şi separarea forţată de propriii copii, abuzul fizic al unui soţ ales de acelaşi tată care o lăsase gravidă, violenţe domestice după alte violenţe şi, în final, separarea de propria soră, Nettie, singurul om cu care putea comunica complet, onest şi afectuos. Practic, filele pe care Celie le umple, de-a lungul anilor, indiferent de ceea ce i se mai întîmplă şi de oamenii noi pe care ajunge să îi cunoască, încearcă să explice, să înţeleagă şi să sfarme, cumva, acel act de forţă care, după atîtea brutalizări, i-a luat şi sora, ultimul ei reazem. Încearcă, de fapt, să se elibereze, să găsească o formă de rezistenţă personală şi să cultive o voce: singura ancoră posibilă, în acel context, fie şi pentru cea mai mică speranţă de schimbare.

O latură extrem de puternică a cărţii are legătură cu descoperirea sexualităţii şi, în mod special a sexualităţii gay. Celie se îndrăgosteşte treptat de o femeie la care se uită ca la o zeiţă. Ea e Scumpi Avery, o cîntăreaţă dezinhibată, cu o viaţă ca un carusel, iubita dintotdeauna a bărbatului cu care Celie ajunge să fie măritată, Albert. Celie o vede pe Scumpi pentru prima dată în poze şi pe afişele care îi anunţă concertele, iar cînd o cunoaşte, e aproape zdrobită de diferenţa dintre frumuseţea acestei femei, o străină fascinantă, sigură pe sine şi mult mai autonomă decît Celie, şi ea însăşi, o persoană aparent  lipsită de putere,  care se percepe ca insignifiantă, lipsită de conştiinţa propriei valori şi aproape anihilată sub atîtea lovituri şi greutăţi. Apropierea dintre cele două se face treptat şi le transformă vieţile, ducîndu-le la niveluri de (auto)cunoaştere: fie că e vorba de cunoaşterea propriului corp sau a lui Dumnezeu, căci lucrurile astea esenţiale există într-un continuum. Iată o bucăţică dintr-un dialog dintre cele două, lămuritor pentru tipul de probleme şi de concluzii la care ajung, ghidate de fidelitatea faţă de propriile experienţe şi de o mare atenţie la lumea din jur:

 „Da ce-a făcut Dumnezeu pentru mine, întreb eu?

Celie! Face ea, de parcă-ar fi şocată. Ţi-a dat viaţă, sănătate şi o femeie bună care te iubeşte la nemurire.

Da, fac eu, şi mi-a dat un tată spînzurat, o mamă nebună şi o soră e care probabil că nu am s-o mai văd vreodată. Oricum, fac eu, Dumnezeu acesta de m-am tot rugat la el şi i-am scris e bărbat. Şi tot aşa se poartă ca ăilanţi bărbaţi de i-am cunoscut. Un neserios, un uituc, o secătură.

Ia ţine-ţi gura aia, duduie Celie, face ea. Poate te-aude Dumnezeu.

Să m-audă, zic. Dacă-ar asculta el vreodată ce zice negresele amărîte, altfel ar arăta lumea, crede-mă pe mine. “

Culoarea purpurie e un roman atît de sofisticat şi de bogat în ceea ce tratează, încât o scurtă prezentare, sub forma unui sinopsis standard, nu poate să facă decît o sumară înşiruire de teme şi puncte de plecare pentru un potenţial cititor.

Am să închei introducerea mea  la o carte fenomen, un clasic al literaturii LGBT (ca şi al literaturii feministe), recomandînd-o ca literatură care, dincolo de frumuseţea stilului în care e scrisă, arată cum chestiunile privitoare la credinţă, la gen şi la locul pe care fiecare îl ocupăm în lume pornesc dintr-un trunchi comun, greu de ocolit dacă vrei cu adevărat să înţelegi ceva cu adevărat relevant pentru viaţa ta de fiecare secundă. Şi ca pe o carte pe cît de dură, pe atît de luminoasă, comică adesea, transformatoare.

Culoarea purpurie a fost ecranizată, de Steven Spielberg, care le-a adus pe aceeaşi peliculă pe Whoopi Goldberg (care a şi căştigat un Glob de Aur pentru rolul făcut) şi Oprah Winfrey. Nu e rău nici filmul, dar eu zic că ordinea cîştigătoare (cel puţin pentru mine) e carte-film, nu de alta, dar mi se pare că e păcat să ne imprimăm lecturile cu imaginarul gata ales de altcineva. Mai zic doar că mă bucur să văd că un clasic al literaturii care are înscrisă în fibră ideea de contestare a ordinii ajunge să fie recuperat şi la noi (fie şi la 33 de ani de cînd a fost scris!) şi că sper ca acest roman să ajungă să circule nu numai în librăriile din centru, ci printre oamenii care se pot regăsi, direct, prin propriile probleme sau experienţe de viaţă, în povestea pe care o spune Alice Walker ‒ persoane  a căror existenţă este, de regulă, marginalizată, dacă nu invizibilă de-a dreptul.

Cumpără Culoarea purpurie de pe librăria online Cărturești!