Bookaholic

Dacă în încercarea de a se descoperi pe sine, de a îşi înţelege identitatea – sau identităţile –, scriitorii fac adesea apel la amintiri, povestindu-şi viaţa sau fragmente care par a fi relevante, nu toţi reuşesc însă a se înţelege pe sine mai bine în urma acestui demers. Dacă apelul la amintiri, cel mai adesea din copilărie sau adolescenţă, reprezintă la unii autori soluţia necesară pentru redescoperirea de sine, pentru înţelegerea mai clară a modului în care fragmente, poate unele aparent nesemnificative, din trecut au ajuns să formeze o personalitate complexă, există unele cazuri în care apropierea prea mare de sine duce, paradoxal, la imposibilitatea de a întrevedea cu acurateţe ţesătura complicată pe care se construieşte identitatea.

Un astfel de caz este cel al cărții Exuvii de Simona Popescu, în care întoarcerea către propriul o împinge pe autoare la o rătăcire în hăţişul avatarurilor pe care diferitele identităţi le-au încarnat de-a lungul anilor; aceste identităţi variate devin, în procesul de înţelegere a sinelui, adevărate personaje, toate avînd acelaşi punct de plecare – o fiinţă complexă şi complicată, a cărei dorinţă de autocunoaştere se confundă cu plăcerea pentru scris, cu pierderea într-o lume a poeticului, a scriiturii care constituie firul roşu ce uneşte toate aceste identităţi.

Adîncirea în propria interioritate se face încă de la început, exteriorul nepărînd niciodată altceva decît proiecţia subiectivă a lumii văzute din interior, o lume existentă doar ca pretext pentru explorări cît mai variate în adevărata lume, cea creată de sentimentele şi gîndurile unei fiinţe care, indiferent de vîrstă, nu încetează să descopere permanent lucruri noi şi unghiuri inedite de a privi lumea şi pe sine.

Excursul Simonei Popescu în Exuvii se face printre numeroasele înfăţişări pe care, de-a lungul timpului, le-a luat eul său, iar în lumea sa, alţi oameni practic nu există, şi atunci cînd apar, sînt pretexte pentru o nouă „aventură“ a sinelui. Referinţele la ceilalţi sînt convenţionale şi apar doar atunci cînd sînt cerute strict de logica construcţiei textului.

Încă din primele rînduri, adresarea se face către sine, poarta de intrare în această carte fiind destul de clar conturată: personajele pe care le vom întîlni în ea sînt şi ele numeroase, dar sînt toate „variante“ ale Simonei Popescu în Exuvii, variante în căutarea unui punct de legătură care să unească disparităţile şi să le dea o coerenţă sub o cupolă unică. Numai că autoarea nu reuşeşte niciodată să găsească acest fir de legătură, iar crizele de identitate capătă, uneori, forme chinuitoare:

Cum să se înţeleagă fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momîia de la  6 sau cu fetiţa bătăioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urîta de la 10 cu frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia…?“

Există un neîncetat balans între propriile euri, o chinuitoare trecere de la o mască la alta, fără ca vreuna să i se potrivească perfect, dar, totodată, fără a fi total incompatibilă cu acestea. Ce înseamnă a vorbi despre tine?, se întreabă Simona Popescu în Exuvii, nereuşind să aleagă, fără vreo urmă de îndoială, una dintre formele personalităţii sale, simţind că orice ar alege, ar face un gest de trădare faţă de celelalte.

Nu se simte totuşi nici înstrăinată de sine, ştie că răspunsul se află în ea, dar este un răspuns care o va face mereu să îşi pună întrebări şi să se analizeze şi mai mult: eul său nu va scăpa niciodată de povara celorlalte forme pe care, de-a lungul etapelor din viaţă, le-au luat conştiinţa şi interioritatea sa: „Eu nu este un altul. […]  «Eu» sînt coprezenţe de «eu», multiplu de eu“.

Atît de multele avataruri ale eului ajung să creeze confuzie între ceea ce e real şi fictiv în fiinţa ei: cît este real şi cît ficţional din toate aceste proiecţii asupra sinelui? „Ai grijă ca o mamă de copilul care… ai fost… Ai instincte materne faţă de o ficţiune.“ La 28 de ani, se simte ca reprezentînd un conglomerat din toţii copiii care a fost, „27 de fiinţe nelămurite, semipierdute, pseudotrecute“.

Simte că are nevoie de dovezi concrete ale avatarurilor trecute, care nu i se mai arată ca fiind ceva verosimil, ca ceva care a avut loc în realitate. Dar cum ar putea obţine siguranţă, cînd nimic nu este stabil şi cînd trecerile de la o „fiinţă“ la alta din interiorul său se fac atît de des şi de ameţitor?

Intercorporalitate. Reîncarnări. Alunecînd dintr-o existenţă în alta, dintr-un corp în altul. Transferuri. Glisări. Materie, senzaţii, imagini, densităţi, energii, fiinţe prăbuşindu-se în ele însele, ca un colapsar, restructurări, simone şi anti-simone“.

Întotdeauna privirea spre sine urmează un mecanism asemănător privirii printr-un caleidoscop: permanentă reconstrucţie, forme multiple, un infinit de posibilităţi şi de combinaţii. Eurile multiple ajung să nu se mai cunoască unele pe altele, devin ficţiuni unele faţă de altele, în această figură a matrioşkăi pe care Simona Popescu o identifică drept reprezentativă pentru sine.

La Simona Popescu Exuvii, scrisul, departe de a avea drept scop reconstituirea unei lumi exterioare, este un refugiu, scrisul ca evitare a vidului, ca soluţie a umplerii golului care ameninţa să o anihileze. Scrisul ca posibilitate de a păstra momente din viaţă care, altfel, riscă să se piardă – la 12 ani, de pildă, este tristă din cauză că nu va mai reuşi să-şi amintească lumea exact aşa cum era în acel moment, încercînd, ca exerciţiu, să memoreze toate detaliie înfăţişării mamei sale, aşa cum a fost ea într-o zi anume zi. Scrie deci, de frică, recunoaşte că scrie pentru copilul care a fost cîndva şi care ar putea să o înţeleagă. Mai tîrziu însă, îşi dă seama că pasiunea pentru scris ascunde în ea nu numai izbăvirea, ci şi „stigmatizarea“:

Eu ştiu că scrisul nu-i decît păcat mor(t)al. E ca o sinucidere continuă. Narcis, uitîndu-se la sine, ceva descoperi, ceva teribil, de s-a sinucis (de-adevărat şi nu în mintea lui, o dată şi nu de zeci de ori ca mine)“.

Corolar cu actul scrisului, actul cititului este esenţial pentru fetiţa şi, apoi, pentru adolescenta care, după cum mărturiseşte, caută cărţile autorilor care scriu despre ei, pentru că în ele poate să se regăsească cel mai mult.

Excesul de lectură duce, în mod evident, la o reacţie de respingere a propriei fiinţe modelate astfel de nenumăratele cărţii asimilate cu aviditate: în adolescenţă se vede ca fiind „o lighioană culturală, o ikebana de cuvinte inutile“, îndepărtîndu-se de viaţa senzorială pe care o dusese în copilărie, pentru a deveni un „monstru“ care înghite „hălci“ de cărţi, ce nu fac, crede ea, decît să o îndepărteze de lume.

Permanenta tendinţă de evadare se manifestă mai degrabă înspre un mediu închis, protector – este ceea ce ea numeşte „atracţia pentru văgăuni“ (beciuri, poduri etc.), avînd senzaţia că de acolo poate să se privească pe sine din afară. Iată cum, poate în mod paradoxal, înaintarea cît mai mare în „interior“ ar părea să creeze premisele unei reale distanţări.

La Simona Popescu în Exuvii însă, distanţarea aceasta, deşi căutată adesea, nu reuşeşte să se producă. În căutarea propriului sine, dînd la o parte straturi peste straturi de forme ale identităţii sale, Simona Popescu nu poate să obţină o privire detaşată asupra sa, căci traseul parcurs de ea va rămîne întotdeauna unul care se proiectează din ce în ce mai mult înspre sine.

Prea aproape de sine, prea mult adîncită în aventura stărilor ei de conştiinţă, Simona Popescu va găsi imposibilă unirea sub o cupolă comună a coordonatelor atît de diferite ale fiinţei sale. Demersul ei duce nu doar la o simplă dedublare, printr-un discurs imaginar, într-un personaj, ci în mai multe personaje, acele „simone şi anti-simone“ cum le numeşte autoarea.

Descoperirea de sine poartă o dublă valenţă, sugerează finalul excursului prin propria fiinţă: dacă a te descoperi pe tine înseamnă o bucurie, acest fapt este, în acelaşi timp, înspăimîntător. Regăsindu-se pe sine, în vis, la vîrsta de opt ani, autoarea încearcă atît sentimentul bucuriei, cît şi pe cel al spaimei:

Mă aflu-n-tr-o pădure şi mă ascund sub maldăre de crengi. Stau liniştită, abia respir. Aud paşi, lemne trosnind. O mînă smulge coviltirul frunzos. Dau peste mine-acolo, înfricoşată. O, Doamne, mă descopăr. Mi-e groază. Şi-o mare fericire“.

A te descoperi în totalitate, a nu mai păstra nici o urmă de îndoială asupra propriei persoane nu este nici posibil, şi nici verosimil pentru o fiinţă care mai are încă de explorat universul din sine şi cel din afara sa.