Fără a semăna una cu cealaltă, cărțile lui Ismail Kadare deapănă povestea unor fiinţe umane aflate sub tăvălugul războaielor şi al ideologiilor politice devastatoare. Dînd viaţă unor vechi legende într-o lume a modernităţii raţionale, scriitorul albanez recompune, deseori cu umor amar, un tablou al fragilităţilor, viselor, planurilor şi iubirilor spulberate pe fondul unui totalitarism mutilant.
Apărut în albaneză abia în 2003, romanul Umbra a fost publicat pentru prima dată în Franța în 1994, dar a fost scris de Kadare între anii 1984 – 1986, când locuia în Albania. Manuscrisul a fost trimis în Franța, din motive de siguranță, căci conținutul subversiv ar fi putut fi fatal. Încă din 1982, Kadare fusese declarat „inamic” al țării de către Plenul scriitorilor. Cărțile sale nu mai puteau fi publicate decât peste hotare, scriitorul primind în 1990 azil politic în Franța.
În Umbra, Kadare transfigurează estetic monștrii care prind viață în mintea omului a cărui liberatate este amputată de dictatura politică, fundalul istoric al romanului fiind, ca și în alte cărți ale sale, Albania comunistă, în care oamenii trăiesc ca într-un mormânt. Protagonistul romanului este un cineast ratat, un artist fără artă, care are șansa (una cu tăiș dublu) de a da la o parte lespedea și de a păși dincolo de granițe: întâi la Moscova, apoi la Paris, ca invitat la festivalurile de film, deși proiectele sale personale se nașteau moarte. Dacă Moscova nu îl scoate cu adevărat din lumea sa, desele reveniri la Paris îl fac să se simtă precum un mort care ajunge într-o lume a celor vii, reîntrupând parcă eroul unei legende albaneze, Konstandin, cel ridicat din morți pentru a purta cu el povestea depășirii limitelor umane.
Totuși, aceste elemente mitico-legendare cu rol de punere în abis nu ocupă atât de mult spațiu ca în celelalte romane și nici nu au puterea metaforico-sugestivă cu care sunt obișnuiți cititorii lui Kadare. Accentul cade pe schimbările majore de perspectivă și de sens sens pe care le aduc cu ele călătoriile cineastului de la Tirana la Paris, pendulări între viață și moarte, în timpul cărora identitatea intimă este contorsionată extrem de dureros. Cu atât mai mult cu cât Parisul înseamnă, previzibil, și foamea de iubire, imposibilitatea frustrantă a contopirii celor două lumi atât de diferite fiind astfel ridicată la pătrat.
Frontierele psihologice se dovedesc cel puțin la fel de puternice ca cele politice. Răceala mormântului din care evadează pentru scurt timp i se strecoară, de fapt, pe sub piele, impregnându-i întrega ființă. E un amant venit din frig care nu reușește să treacă de cafeaua băută în cafenele celebre, de telefoane, de petreceri și de încercări, uneori agresive, de apropiere fizică. Decorul își creează iluziile lui. Însă, un hotar îl ține permanent departe de lumea de dincolo. Pe cât e de puternică foamea sa de libertate, de „altceva”, pe atât de mari îi sunt și neputințele, cu atât mai conștientizate și apăsătoare cu cât, în spatele său se află și un personaj colectiv, amintind corul din tragediile antice – prietenii rămași în spațiul dezumanizării și al anormalității, care așteaptă să fie răzbunați, să trăiască prin prietenul lor o poveste de dragoste cu o pariziancă. Chiar și amanta sa din Tirana îl încurajează la o astfel de aventură. Presiunea aceasta exterioară îi amplifică frământările:
„S-a dus naibii totul, mi-am zis dezamăgit. Cum să-i explic că eu eram aici împreună cu speranțele, cu dorințele, cu temerile, cu blândețea și cu disperarea a mii de oameni și că ea nu este doar o franțuzoiacă tânără, Silvaine, ci femeia biblică, o dimensiune a imposibilului, un vis frumos născut dintr-un somn tulbure, pe care eu, sfidând legile firii, aș fi vrut să mi-l însușesc și să-l readuc la viață?”.
De șapte ori revine în Franța, încercând să-și concretizeze dorința, dar rămâne un Orfeu care are doar iluzia posibilității de a evada din Infern. Gheața interioară și apăsarea umbrei (umbra dictaturii cu toate constrângerile ei, umbra presiunii venite din partea prietenilor sau umbra născută din angoasa neputinței) nu vor să dispară, paralizându-l.
Fără ca cititorul să aibă senzația că are în față un roman ideologic, politic, Kadare a reușit în romanul Umbra să redea fondul politic terifiant al Albaniei totalitariste izolate de restul Europei, în care oamenii nu știu să trăiască decât supravegheați, spionați, încurajați fiind să disprețuiască orice ar veni dinspre vest. Cartea e resimțită mai degrabă ca un roman psihologic și de dragoste. Spectacolul oferit de psihicul celui care vrea să treacă dincolo (să dorească, să cucerească, să iubească), conștient fiind de limitele actelor sale, este dramatic (un dramatism subminat, totuși, de explicitul și repetabilitatea opozițiilor). Ca în străvechea legendă albaneză, pe drumurile pe care pornesc dorințele cineastului, alături de cel viu merge și un mort.
Ismail Kadare, Umbra, Traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Humanitas Fiction, 2015
