Bookaholic

Prima străină devenită gheișă, cu un doctorat în antropologie și cu o mare pasiune pentru cultura japoneză, scriitoarea americană Liza Dalby reconstituie în Povestea doamnei Murasaki atât povestea unei epoci (sfârșitul epocii Heian), cât și povestea unei cărți (Povestea Prințului Genji, primul roman al literaturii japoneze și, se pare, al lumii, cu mult înaintea lui Don Quijote). Romanul urmărește atât viața scriitoarei Shikibu Murasaki, pe care Liza Dalby o reconstituie din puținele mărturii rămase și din fragmentele păstrate din jurnalul său, cât și viața Prințului Genji, protagonistul romanului său foileton devenit repede foarte popular.

Scris într-un stil lejer, cu informații bogate și detaliate, dar pe care le strecoară în text subtil, fără a-l încărca inutil și fără a-l face prea didactic, romanul are o muzicalitate aparte și un ritm calm, pe care-l simți de la început și până la sfârșit. Pentru păstrarea acestui ritm și în limba română o mare contribuție a avut-o și traducătoarea Diana Tihan, a cărei dublă specializare în engleză și japoneză a contat foarte mult.

Povestea doamnei Murasaki este, în primul rând, un foarte bun roman istoric și de atmosferă, bine documentat, însă în care nu se simte nici efortul strângerii informațiilor și nici „cusăturile”. Detaliile istorice sunt strecurate în text natural, fără explicații sufocante, chiar dacă în minte îți vin nenumărate întrebări: de ce își înnegreau doamnele japoneze dinții? de ce se studiau învățații chineza în Japonia medievală? care erau codurile vestimentare în potrivirea culorilor? de ce uneori era la modă să porți cinci chimonouri deodată, altădată opt și altădată douăsprezece? de ce în Japonia parfumurile se ascultă? Toate răspunsurile vin lejer, integrate armonios în text și, pe măsură ce citești, te ajută să construiești încet-încet un tablou al Japoniei medievale.

În al doilea rând, este un foarte emoționant roman de dragoste, însă nu e vorba de o iubire între un El și o Ea, cât mai degrabă de diferite înfățișări ale iubirii. O iubire „curtenească”, în sensul că se practica la curtea împăratului (dar cu totul diferită față de echivalentul său european; asta în cazul în care o astfel de iubire a și existat), dar care nu era tocmai iubire, cât un compromis tacit prin care doamnele din suita împărătesei consimțeau (sau mai degrabă se conformau) să aibă relații intime cu nobilii și înalții prelați din familia imperială.

O iubire matrimonială într-o căsnicie, evident, aranjată și care nu se dovedește a fi atât de groaznică pe cât și-o închipuia tânăra Shikibu, dar și frânturi din alte iubiri, unele bazate pe admirație, altele pe prietenie, altele pe dominație sau pe tandrețe (despre acestea din urmă fiind vorba mai ales atunci când este vorba de femei; aluzii la posibile relații lesbiene apar din când în când, însă destul de voalat: „ca să trăiești iubirea, nu e neapărat nevoie de un bărbat”).

De acum știam destul de bine ce fel de povești voiau să citească doamnele de la palat, așa că am scris fragmentul cu pricina înadins ca să le fac pe plac. Înțelesesem deja că oricât de mult ar fi tânjit după un iubit fin și sensibil ca Genji, tot se arătau încântate de un bărbat zdravăn, din topor, care știa foarte bine ce vrea. Cu atât mai mult cu cât eroina îi scăpa în cele din urmă printre degete.

O iubire visată, care apare în două ipostaze: visul de iubire pe care Shikibu îl trăiește alături de Ming-gwok, prietenul chinez pe care și-l face într-o provincie îndepărtată unde tatăl său era guvernator (datorită relațiilor tensionate dintre țările lor, o căsnicie era imposibilă, iar despărțirea și amintirile au transformat, ca de obicei, relația posibilă într-una ideală); despărțirea lor mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase pasaje din roman. Tot în categoria iubirea visată intră și aventurile personajului său fictiv, prințul Genji, un adevărat cuceritor, creat mai întâi pentru a împlini visele de iubire ale scriitoarei („am hotărât că Genji nu avea să le respingă pe nici una dintre femeile pe care le iubea. Niciodată”) și, mai apoi, pe cele ale cititoarelor.

În al treilea rând, Povestea doamnei Murasaki este un roman despre roman, iar această poveste a romanului este partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Pe măsură ce te apropii de sfârșit, îți dai seama că romanul se construiește la întâlnirea a trei voințe: voința scriitorului (care, din amintiri, întâmplări și imagini personale vrea să dea naștere unei opere personale), voința poveștii și a personajelor (care, în timp, încep să capete autonomie) și voința cititorului (după ce scapă controlul poveștii în favoarea personajelor pe care le crease, scriitorul descoperă că pierde pentru a doua oară propria operă, al cărui stăpân de drept este, de fapt, cititorul).

O operă literară este un copil perfid. Odată adus pe lume, își vede de drum fără să-și ceară iertare, fără să poată suferi nici o înrâurire din afară, legând prietenii și făcându-și dușmani de unul singur.

Povestea unei ere, a unei femei, a unei cărți… Liza Dalby combină într-un mod plăcut toate aceste povești, iar rezultatul este interesant atât pentru cititorii pasionați de cultura japoneză, cât și pentru cei care nu știu foarte multe, dar pentru care poate constitui o bună introducere. De asemenea, prin puternica legătură pe care personajul principal feminin o are cu tatăl său care, contrar uzanțelor epocii privind educația literară a femeilor, își încurajează fiica să studieze și să scrie, Povestea doamnei Murasaki poate fi apropiat și de un alt roman apărut în colecția de literatură japoneză a Editurii Humanitas Fiction, Fiica lui Hokusai, de Katherine Govier.

Povestea doamnei Murasaki, Liza Dalby, Editura Humanitas Fiction, 2014, trad. Diana Tihan, col. „Raftul Denisei”. Poate fi comandat de pe librăria Cărturești, de aici.