Bookaholic

Dintre romanele lui Haruki Murakami, Cronica păsării-arc (1994) reuşeşte cel mai bine să inducă o senzaţie de stranietate la toate nivelurile şi încă din primele pagini. Totul pare a fi de pe altă lume – o lume văzută parcă prin lentila distorsionantă a unui iluzionist –, cu alte reguli şi chiar cu alte legi fizice. În acest roman, nu se poate delimita lumea reală de cea ficţională, căci aşa-zisa realitate nici măcar nu mai are reprezentanţi, aşa cum se întâmplă totuşi în alte cărţi ale sale. În Cronica păsării-arc, toate personajele par a fi absorbite într-o dimensiune în care nimic nu este ceea ce pare şi din care o întoarcere nu este posibilă, căci nu există acel altundeva al „normalităţii”. Totul este supus imprevizibilului, iar personajele trebuie să se adapteze rapid evenimentelor ce le dau peste cap existenţa. Abia în IQ84, cel mai recent roman al său, Murakami va mai explora atât de îndrăzneţ şi de complex un tip de fantastic ce nu este nici realism magic, nici SF tehnicist, ci o scriitură în care oniricul şi fabulosul se întreţes pe un fundal al contemporaneităţii, ce pare că poate îngloba atât rutina, banalul, cât şi extraordinarul.

Ruptura în planul realităţii se produce printr-un moment aparent nesemnificativ: dispariţia lui Noboru Wataya, pisica lui Toru Okada. Ca în Alice in Wonderland, căderea într-un „rabbit hole” (sau mai degrabă într-un „cat hole”) simbolizează trecerea într-un alt spaţiu, într-un strangeland mai mult decât un wonderland, întoarcerea devenind însă imposibilă. Pierderea pisicii este doar începutul unui şir de evenimente stranii, iar Toru întâlneşte personaje din ce în ce mai bizare şi mai suspecte.

Murakami s-a întrecut pe sine în construirea acestor figuri ce pendulează permanent la graniţa dintre real şi iluzoriu, păstrând atât de fină această distincţie, încât, aşa cum numai un Fowles reuşea să facă, ele alunecă fie de partea negativă, fie de cea pozitivă a poveştii, în funcţie de firul evenimentelor, fără a putea să le clasezi categoric.

Ce reiese clar din modul în care Murakami îşi creionează personajele e că nu putem judeca după categorii absolute de genul bine-rău, pozitiv-negativ, şi că poate lumea are nevoie de noi categorii, întrucât cele vechi au devenit atât de nefolositoare, încât nu mai pot cuprinde şi traduce complexitatea existenţei. Ca un fel de revoltă a înseşi lumii pe care o credem lipsită de mari mistere, aceasta a pulverizat în totalitate punctele comune şi a luat o nouă înfăţişare.

Mai mult decât în alte romane ale sale, Murakami deviază simţitor de la o naraţiune liniară, dezvoltându-se în multiple direcţii, creând poveşti în poveşti, orchestrându-le delicat şi armonios (iată cum pasiunea lui pentru muzică se manifestă aici nu neapărat explicit, prin inserţii legate concret de muzică, ci printr-o armonie matematică, pe care o întâlnim în muzica clasică).

Fiecare nou personaj aduce un nou plan al poveştii şi fiecare acest nou plan vine, la rândul lui, cu alte personaje, care uneori clarifică ceea ce devenise prea încâlcit, dar care, de cele mai multe ori, adâncesc structura narativă cu alte niveluri ale stranietăţii – de pildă, pierderea pisicii atrage interacţiunea personajului principal, Toru, cu vecina lui adolescentă, Mai, care lucrează la o firmă de peruci, apoi intră în contact cu Malta, un fel de medium, şi cu Creta, o tânără care a încercat să se sinucidă (evident, nu putea lipsi din cărţile lui Murakami un personaj cu tendinţe sinucigaşe). Apoi, soţia lui Toru dispare, trimiţându-i o scrisoare suspectă în care îi spune că şi-a găsit pe altcineva.

Există şi repere realiste în romanul lui Murakami, ca de pildă, episodul în care Toru primeşte o scrisoare de la un veteran de război, prieten cu unchiul soţiei sale, care îi povesteşte despre diverse experienţe de pe vremea când era prizonier şi lucra la o mină în Siberia. Dar şi aceste momente alunecă uşor în mister şi simbolistică: crudul şi temutul Boris nu se răzbună pe prizonierii japonezi când descoperă că au încercat să-l ucidă, ci îi trimite înapoi în ţară şi aruncă asupra lor blestemul de a nu putea iubi pe nimeni niciodată.

Alte personaje pitoreşti, precum Nucşoară şi Scorţişoară, întregesc peisajul unei lumi în care comunicarea esenţială nu este cea verbală, ci cea atinsă la nivel mental, prin diferite tehnici de pătrundere în subconştientul celuilalt. În acest univers în care în fiecare zi o pasăre, prin sunetul ei, pare că resetează mecanismul lumii, răsucindu-i arcul, oamenii sunt forţaţi să coboare în ei înşişi şi să se redescopere.

Coborârea în fântână, momentul cu cea mai mare încărcătură simbolică, este, de fapt, o alunecare în sine, unde Toru descoperă posibilităţi nelimitate, ce pot spulbera orice preconcepţie, orice negativism. Universul din Cronica păsării-arc pare a fi unul revoltat până în cele mai ascunse unghere de modul în care oamenii aleg să îşi îngroape existenţa în rutină şi în neputinţe false.

O carte plină de simboluri, explorând intens tehnica contrapunctului şi mizând pe mise-en-abyme-uri, Cronica păsării-arc vorbeşte despre cele mai adânci spaime pe care le poate trăi un om (deruta în faţa pierderii persoanei iubite, frica de necunoscut şi de moarte etc.), dar şi despre incredibila forţă de a depăşi chiar şi barierele ce par de nepătruns, cele mai grele fiind, desigur, cele construite de noi.

Ce e însă fascinant în această carte este modul în care Murakami a ales să vorbească despre aceste lucruri, codându-le printr-o poveste complexă, cu o autentică notă de fantastic, dar pigmentând naraţiunea şi cu scene de istorie, şi ele încărcate simbolic.

Haruki Murakami, Cronica păsării-arc, traducere de Angela Hondru, Polirom, 2004