Romanul Căței pierduți și oameni singuri al scriitoarei britanice Lucy Dillon (publicat în 2010, roman care a câștigat Romantic Novel of the Year Award) nu e genul de carte pe care, cântărind-o doar după titlu, aș fi luat-o de pe raftul unei librării. Impresia inițială de „ușurătate” este însă contrazisă de lectura ce îți pune în față o carte introspectivă cu un substrat psihologic consistent. Deși încadrabilă în seria scrierilor romantice, nu găsim în acest roman patetisme ieftine sau dulcegării lacrimogene.
Așa cum sugerează și titlul, în centrul cărții se află niște ființe – oameni și câini – care au nevoie să primească o a doua șansă. Trei femei trăiesc drame existențiale, lipsite de spectaculos, pe care le întâlnim la tot pasul în zilele noastre: incapacitatea de a avea un copil, un serviciu energofag, neputința de a întâlni bărbatul potrivit, complacerea în situația de a fi amantă, mame care își cresc singure copiii… Și printre bărbați trăiesc niște burlaci nefericiți, temându-se de relații serioase, dorind în fond să ofere protecție și să primească iubire.
Toți au nevoie de o barcă de salvare, iar autoarea pătrunde cu finețe în zonele ascunse de inconfort lăuntric. Deși sunt cu toții prinși în vârtejul vieții capitaliste, nefiind genul de oameni care să-și „piardă” timpul cu animalele, prezența în viața lor a câinilor pieduți (pe care îi întâlnesc la un adăpost), pe termen mai scurt sau mai lung, le schimbă modul de a se raporta la ei înșiși, la lume. În preajma câinilor, se opresc din alergătura mecanică a zilelelor, învață răbdarea, altruismul și, nu în ultimul rând, au posibilitatea să cunoască alți oameni, refugiați și ei din vâltoarea vieții.
Rachel Fielding are 39 de ani, e femeia londoneză foarte chic, independentă, sigură pe ea în aparență, PR de succes, trăind vreme de 10 ani într-o relație cu un bărbat căsătorit. La început de februarie are totul. În două săptămâni își pierde slujba și iubitul, dar și încărunțește. Primește însă o moștenire de la o mătușă, o moștenire în care intră nu doar o casă la țară și secrete de viață, ci și un adăpost pentru câinii abandonați. Ca și mătușa sa, e o femeie care pare că a eșuat în viața intimă, riscând să îmbătrânească de una singură.
Ambele pozează însă în femei puternice: „Dot își luase obiceiul să spună nu la tot. Ea era exact la fel, păzindu-și intimitatea, ca să nu-i descopere cineva viața secretă alături de Oliver sau să nu-i invadeze viața de femeie necăsătorită, în care făcea tot ce voia. Dar, de fapt, făcea asta pentru că îi era mai ușor. Era o formă masochistă de egoism, mascată ca independență, și era îngrozitor de greu de trecut prin ea”. Cuvintele mătușii răsună ca un avertisment cinic: „Bărbaților le place să se complice, i-a spus Dot, cu o strâmbătură pe față care sugera că știe ce vorbește. Să nu-i lași să te complice și pe tine. Asta e chestia la câini – afecțiunea lor e foarte directă. O plimbare, ceva de mâncare, un culcuș…”. Un alt sfat primit de la aceeași mătușă își găsește în timp confirmarea: „Dacă nu merge nimic altceva, sfatul meu – din câte mă pricep și eu – ar fi să scoți câinii la plimbare. Chiar dacă nu găsești răspunsul, măcar faci pe cineva fericit în timpul ăsta, iar eu cred că asta are importanță per ansamblu”.
Natalie este obsedată să rămână însărcinată, trăind în fiecare lună coșmarul așteptării și al dezamăgirii: „Nu există nimic pe lume mai puțin relaxant decât să trăiești la mila celei de-a doua faze a ciclului tău menstrual”. Mai mult, e concediată, fiind „aleasă tocmai pentru că nu are copii”. O carieră întreagă se evaporă într-o discuție de cinci minute și în viață rămâne golul. Apariția întâmplătoare a unui câine o va face să găsească un punct din care să își continue altfel viața.
Zoe este divorțată, își crește singură cei doi băieți, fostul soț îi aduce în casă un cățel care îi dă, inițial, și mai mult viața peste cap: „Zoe se simți dureros de singură. Când se transformase, oare, într-un adult de la care se așteaptă răspunsuri? Unul dintre lucrurile care-i lipseau din căsnicia cu David era să aibă o persoană alături, căreia să-i pună întrebări. Nu-i de mirare că începuse să vorbească cu un pui de labrador de patru luni”. Singurătatea e dureroasă: „Când băieții erau acasă, îi era mai ușor să ignore totul în șirul nesfârșit de întrebări și gustări și spălat. Dar fără zgomotul acela de fond mângâietor care îi umplea capul, realitatea se vedea clară și dură”. Dar e spulberată de prezența cățelului: „Uneori, am senzația că tu ești singurul lucru simplu din viața mea, șopti ea. Ești singurul care înțelege ce înseamnă nu. Chiar dacă nu mă bagi în seamă de fiecare dată”.
Lucy Dillon este și în realitate o mare iubitoare de câini, în carte fiind valorificată propria experiență. Dincolo de transfigurările umane care se petrec în preajma câinilor, în roman este conturat și un univers concret al vieții câinilor, nevoile acestora nefiind cu mult diferite de cele omenești. Astfel că, printre altele, în adăpost fiecare câine beneficiază și de câte o poveste personală, spusă sub forma unei scrisori pe care trebuia să o citească toți cei care intenționează să se apropie de ei.
Câinii le schimbă oamenilor obiceiuri de-o viață, obiceiuri proaste, și îi fac să privească mai limpede către ei înșiși, acceptând realități dureroase: „Acum ești exact ca și cățeii ăia de-acolo. Îl aștepți pe omul care să vină și să te ia cu el pentru totdeauna”. O femeie și-a înlocuit cu câinii șansa de a avea propriii copii biologici, dar nu poate înlocui nevoia de a iubi și de a avea grijă de cineva. Tocmai prezența câinilor și a oamenilor din jurul acestora reînvie „încrederea în poveștile de dragoste nebună și în șansele care apar exact atunci când nu mai ai nici o speranță”.
Lucy Dillon, Căței pierduți și oameni singuri, traducere de Celia Ilieş, Editura Univers, 2015
Mâncare pentru câini, accesorii, jucării și multe altele găsiți pe Fera.ro!
