O telenovelă socialistă, apărută la editura Cartea Românească în 2013 și lansată la Bookfest, este romanul de debut al lui Doru Pop, care a făcut astfel trecerea de la numeroasele volumele de studii și eseuri despre mass-media, politică, filosofie ș.a.m.d. la literatură. Și, culmea, nu te aștepți de la un conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj să nu-și dea de gol profesia. Dar nu a făcut-o. Mai mult decât atât, prea puține stângăcii îți atrag atenția că este un scriitor debutant.
Cu alte cuvinte, Doru Pop a scris o carte cu vână de autor, o proză bună, cu episoade halucinate, o autobiografie ficțională care te ține în priză pe tot parcursul celor 238 de pagini.
Nu știu ce se întâmplă în ultimul timp cu titlurile de cărți – majoritatea sunt absolut neinspirate; întocmai cum este O telenovelă socialistă, care te lansează pe o pistă greșită de la început, îți dă o cheie de lectură strâmbă, pe care nu o poți folosi nicicum în descifrarea cărții. Dacă nu aș fi răsfoit romanul, probabil că nu l-aș fi luat, așteptându-mă să fie ceva siropos, urmând linia unei telenovele. Desigur, trebuie considerată perspectiva marketingului, caz în care telenovele pot vinde și pot atrage un public (dacă așa stau lucrurile, înțeleg că metoda a funcționat, întrucât la Bookfest romanul s-a situat în topul celor mai vândute cărți de la editura Cartea Românească. Sau poate că autorul a fost ironic, a vrut să ne ducă de nas încă de pe copertă. Nu știu. Ceea ce pot să vă spun este că eu n-am găsit (din fericire) nicio asemănare între genul telenovelistic și cartea lui Doru Pop.
O telenovelă socialistă are un incipit mult utilizat în literatură: tema manuscrisului. Asta nu înseamnă că nu m-a surprins folosirea unei temei atât de recurente, mai ales că, mărturisesc și eu, îmi cam place, am avut întotdeauna o slăbiciune pentru jocurile literare de acest tip. Pretext pentru derularea poveștilor, așa-zisul manuscris îi este lăsat moștenire de către tată fiului său, printr-o scrisoare ce încearcă să ofere o motivație scrierii cărții:
”În fond îți scriu aceste Amintiri din copilărie ca pe o mărturisire și ca pe un cadou. (…) Scriu pentru a recupera ce se mai poate recupera, pentru a reface comportamente absente, pentru a rememora emoții pierdute”.
De fapt, întreaga scrisoare de la început conturează, în linii mari, firul narativ. Copilul Doru, născut în timpul inundațiilor din anii ’70 – ”(…) de frică sau de nervi, mama s-a oprit într-o gară, de unde a fost luată pe sus și apoi a intrat forțat în travaliu, la singurul spital care nu luase apă. Tata lucra pe nu știu ce șantier din zonă. Construia vesel socialismul.” -, cu același prenume ca și vărul său, locuind în vestul țării, încearcă să-și reconstituie copilăria, mai apoi adolescența, în căutarea identității și a modelelor care i-au format personalitatea și l-au făcut omul care este în prezent.
N-am devenit bărbat. Am pierdut, însă, mai mulți bărbați pe drum.
Căutarea pornește din momentul primelor amintiri: Doru Aurel (din lupta a două leoaice, nașa Sanda și bunica sa, a ieșit această combinație), cu porecla provizorie Bobi, rămâne orfan de tată la vârstă fragedă (tatăl este împușcat ”din greșeală” de un maramureșean). Nu își amintește de tatăl său, dar caută sfaturile pe care i le-ar fi putut lăsa, iubirea și îndemnurile părintești, își terorizează mama cu întrebări despre tatăl biologic.
Însă viața sa este plină de figuri paterne și materne – făcând parte dintr-o familie numeroasă și unită, Doru îl idolatrizează pe bunicul (Tătica) care se juca cu timpul, oprindu-l când vroia, și care avea o caligrafie impecabilă pe coroanele de înmormântare; unchiul Lelu este modelul militar, autoritatea și curajul familiei; finul Rebeleș este Don Juan-ul, miștocarul, figura bărbatului cu arsenal de glume deșuchiate, în același timp om respectabil, căruia nu-i era frică de nimeni și de nimic; vărul său mai mare, tot Doru, este modelul tânărului studios, deștept și descurcăreț (la facultatea din Timișoara face contrabandă cu diferite produse).
Figurile materne sunt portretizate excelent, în contradictoriu cu cele masculine ce merg mai mult pe linia tandreții. Ele sunt leoaice, femei dintr-o bucată, cu abilități variate și putere de decizie. Are Doru Pop un talent fenomenal de a scrie episoade ilustrative – în sensul că ilustrează fiecare afirmație ”universală”, fiecare frază care altfel ar părea o maximă desprinsă din cărți cu citate. De exemplu, dacă spune că femeile din familia sa erau leoaice, redă verosimil scene la care a asistat pentru a-și susține punctul de vedere și face asocieri fermecătoare:
”Doar nașa Sanda îi putea face față Mămicăi. Nu era mai fioroasă decât Mămica, dar era mai înaltă și dispunea de o freză modernă, aranjată cu lac fixativ, cu părul vopsit roșu strident, „cu Henna”. Fixativul și vopseaua îi dădeau un miros de femeie puternică. De aceea nici nu se temea de nimeni. De fapt, întreba castrator pe oricine deschidea gura în fața ei : „Ce, crezi că ești mai cu moț ?”. Deși o chema Susana, iar multă lume îi spunea Sanda, soțul ei, nașul Dănel, o alinta „Moțule”. Numai că „moțul” nu era nici drăgălaș, nici îndurător. Nimeni nu crâcnea în fața ei. Până și mama se temea de ea. Am văzut-o luând o palmă de la nașa Sanda, atunci când a îndrăznit să îi vorbească înapoi. Iar faptul că mamei îi era frică de cineva, o făcea pe nașa și mai înspăimântătoare”.
Așadar, nașa Sanda, sora mamei, gospodina perfectă, bucătăreasa ideală; Mămica, bunica impunătoare, care împletea florile pentru coroane, cea pe care moartea a ocolit-o, dar care i-a luat tot; mama, cea care își răsfață singurul băiat, cea care, deși frumoasă, se complace într-o a doua căsătorie cu un alcoolic etc.
Nu, nu este o carte despre comunism, ci una despre relații, despre drame familiale, despre copilărie și adolescență, despre căutarea sensului. Este o dezgolire de sine, o mărturisire crudă a iminenței morții și a dificultății vieții, cu un ton atât de autentic, verosimil, încât nu l-am pus la îndoială nicio clipă. O dezgolire fizică plină de umor și de amintiri dulci-amărui – fragmentele descoperirii sexualității, cele de masturbare (Doru ajunge, la un moment dat, să pândească venirea mamei acasă pentru a fi văzut masturbându-se și a-și căpăta dreptul de a avea intimitate în propria cameră; sau episoadele cu schimburi de fotografii decupate din reviste pornografice, o industrie extrem de profitabilă pentru Gemeni; sau scena în care unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Doru, deprimat că aspiratorul-pe-post-de-amantă al familiei își dăduse duhul, apelează la un obiect și mai neconvențional și rămâne cu ”obiectul muncii” blocat ș.a.) și cele de sex (privit, întrerupt, făcut) sunt bine construite, vin natural în atenția cititorului. Memoria se revarsă, dureroasă, tandră, prea puțin nostalgică, alertă, într-un flux continuu, patetică spre sfârșit, plasându-se constant în contextul vieții în timpul socialismului.
În O telenovelă socialistă nu există o unitate, autorul trece de la un episod la altul făcând salturi mai mici sau mai mari în timp și acoperind aproape 20 de ani (din ’70 până în ’89) – ceea ce, trebuie să recunoașteți, dă valoare cărții tocmai pentru că, nu-i așa, memoria noastră nu este perfectă și nici amintirile nu ni se ordonează, cuminți, cronologic. Puteți citi paginile pe sărite, de la început sau de la sfârșit, nu contează foarte tare – deși firul narativ se încheagă, rar se fac referiri la pagini precedente. Uneori este obositoare această ”tehnică” și chiar frustrantă dacă te prinde prea mult un episod care, suprize surprize, se termină brusc.
Copiii cresc oricum, producția socialistă nu poate fi oprită. Mamele singure trebuie să se prezinte la serviciu, dansul mai poate aștepta.
Fiecare secvență te duce într-o stare și înveți, odată cu Doru Pop, să treci mai ușor de la tragedii la comedii. Constante în roman sunt intervențiile deochiate ale finului Rebeleș, așa-numitele ”interludii”, poante despre viață, sex, moarte, zicale din ”înțelepciunea de viață a finului”, și fragmentele de povești readaptate de același personaj – m-au amuzat teribil reinterpretarea unor basme precum Cenușăreasa, fiica paranoică a unui Secretar al Partidului pe județ, sau Frumoasa și bestia, un om păros care s-a epilat complet pentru a-i face pe plac domnișoarei ș.a.m.d.
Desigur, zgomotul de fundal ar socialismului se află totuși la temelia romanului. Având în vedere că eu aveam un an la revoluție, cunosc din cărți de istorie sau de literatură majoritatea realităților acelei vremi sau din relatările celor din jurul meu. Așa că nu încetează să mă uimească câte o carte care vorbește, fie direct sau indirect, despre perioada comunistă.
Numai momentul acela trecător. Deși în clipele acelea știam că e mai bine să nu știi cine ești, pentru că atunci poți fi orice altceva decât îți dau voie ceilalți, sau viața, să fii. Adică tu însuți. Altfel suntem doar propriile noastre minciuni, cu și despre noi înșine.
Din O telenovelă socialistă am aflat despre mania glucozei ca înlocuitor al ciocolatei, despre schimburile cu decupaje fotografice din reviste pornografice, despre fotografii securiști, despre ”adevărata” armată (sunt aici pasaje năucitoare, atât de aproape de o lume ireală!) și multe, multe altele. Am citit o altă perspectivă, cea a închisorii blocurilor gri, a mizeriei umane, a cicatricilor lăsate atât de regim, cât și de oamenii care încercau să dea un sens vieții pe care o duceau. Un folclor urban care se suprapune peste 20 de ani din viața lui Doru.
Dacă ar fi după mine, v-aș da citate din mai bine de jumătate de carte. Pentru că Doru Pop are talent stilistic, stăpânește narațiunea cu mici excepții, surprinde cu perspectiva sa, având curajul să se avânte în hăul căutării identității și are unele dintre cele mai frumoase reflecții despre ură pe care le-am lecturat în ultimul timp. Și pentru că mi-a adus aminte (deși au registre diferite) de Muzici și faze, singura carte (excelentă!) a lui Ovidiu Verdeș. Dar mai bine vă las cu recomandarea de a citi romanul O telenovelă socialistă.
