Învierea Mântuitorului Hristos e, cu siguranță, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, prilej pentru comuniune în sânul familiei sau în mijlocul prietenilor. Și comuniunea înseamnă, aproape întotdeauna, o masă în jurul căreia oamenii se adună și împart hrana. Frâng pâinea și o împart între ei, într-un gest aproape ritualic, exact așa cum a făcut Iisus Hristos cu ucenicii săi, pentru ultima dată, în Ierusalimul care L-a ovaționat și apoi L-a bătut, scuipat și, în cele din urmă, L-a răstignit.
Ce se mânca în timpul lui Iisus
Foto: Farfurie traditională de Seder
Evreii numesc Pesah (Paștele), sărbătoarea libertății sau a azimelor, celebrarea anuală a trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care începe la 15 Nisan (și durează, de regulă, șapte zile) și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Asta sărbătoreau Iisus și ucenicii la masa atât de frumos numită în limba română „Cina cea de Taină”: „În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile? Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei” (Matei 26: 17-18). Nu se spune explicit ce anume au mâncat, dar știm că nu au lipsit de pe masă pâinea și vinul, simbolul trupului și sângelui Mântuitorului, adică al Sfintei Împărtășanii sau al Euharistiei. O spune foarte frumos și Nicolae Steinhardt, care observă că „Taina supremă a creștinismului a fost «înființată» de Hristos la o cină: «Și în ce constă ea? În mâncare (pâine) și băutură (vin)! Și care-i menirea ei, ce urmărește printr-însa Cel care a întemeiat-o? A se da pe Sine a fi mâncat și băut, în vederea dobândirii dreptului de intrare la Nunta împărătească, la Cina cerească, acolo unde aleșii se vor împărtăși din belșug, dar peste dar, din bucatele și băuturile Ierusalimului celui atotfrumos»” (N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ed. Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, p. 145).
Și, totuși, ce se mânca în timpul lui Iisus Hristos, de Pesah sau zi de zi? În dimineața de 14 a lunii Nisan începea Sederul: se sacrifica un miel sau o capră (mielul pascal), care era fript(ă), fără a i se scoate organele, și mâncat(ă) în noaptea dintre 14 și 15 ale lunii Nisan, cu pâine nedospită (mâncată doar de Paști), numită mața și cu niște ierburi amare numite maror (înlocuite, ulterior, cu hreanul). Dacă rămânea ceva neconsumat din această masă sacrificială când soarele răsărea în „prima zi a Azimelor”, el nu trebuia mâncat, ci aruncat în foc. Aflăm, din cartea lui Mihai Valentin Vladimirescu, Viața de zi cu zi în vremea lui Iisus, că „mâncarea de bază a evreilor, încă din perioada veche, era pâinea”, dovadă că „lechem, cuvântul ebraic ce desemna acest aliment, era un termen generic pentru mâncare sau hrană”. La fel ca în toate societățile tradiționale, pâinea era sacră: „Pâinea trebuia tratată cu respect: era interzis să se pună carne crudă peste o felie de pâine, să se rezeme un urcior de apă sau o farfurie fierbinte de ea și era interzisă aruncarea firimiturilor, care, dacă erau mai mari decât o măslină, trebuiau adunate. Tot în semn de respect față de rolul său în alimentația evreilor, pâinea nu trebuia tăiată, ci frântă” (Mihai Valentin Vladimirescu, Viața de zi cu zi în vremea lui Iisus, Ed. Polirom, Iași, 2013, p. 104). Din același excelent volum mai aflăm și că „în vremea lui Iisus Hristos, peștele devenise poate cel mai consumat aliment de origine animală din Palestina”, dar și că „vinul era considerat o băutură obișnuită la fiecare masă, însă numai după ce era amestecat cu apă” (ibidem, p. 110; p. 102).
Despre amestecarea vinului cu apă și despre „meniul” de Pesah, vorbesc și Douglas E. Neel și Joel A. Pugh, într-un volum publicat în 2012 la Rowman & Littlefield, intitulat The Food and Feasts of Jesus: „Pâinea nedospită era înmuiată în apă cu sare, în haroset (o pastă dulce din fructe și nuci, servită în Sederul Cinei pascale evreiești), și – posibil – într-un sos făcut din oțet și ierburi. Un lucru indispensabil erau cele patru pahare de vin. Se spune că și cei mai nevoiași membri ai comunității mâncau carne pe săturate și beau cele patru pahare de vin. Apăruseră legi privitoare la amestecarea vinului cu apă într-o asemenea proporție încât băutura ce rezulta să fie în continuare vin” (Douglas E. Neel și Joel A. Pugh, The Food and Feasts of Jesus. Inside the World of First-Century Fare With Menus and Recipes, Rowman & Littlefield Publishers, 2012, p. 149, trad. mea. F.P.)
Paștile creștinilor. Mâncăruri și obiceiuri
Cuvântul românesc Paști provine din forma bizantino-latinească a ebraicului Pasah (care înseamnă „a trecut”), ajungând să denumească, în tradiția creștină, Patimile, Moartea și Învierea lui Hristos. Deși s-a speculat mult pe marginea legăturii dintre Pesah-ul iudaic și Paștile creștinești, nu s-a demonstrat că ea ar fi mai mult decât o coincidență de nume și de moment istoric. Totuși, identificarea lui Hristos cu mielul pascal s-a făcut ca atare în Sfânta Scriptură: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 5: 7). Întreaga Săptămână Mare e încărcată spiritual și fiecare zi în parte celebrează un eveniment din ultimele zile ale lui Iisus Hristos pe pământ, ca om. Dată fiind această intensitate a ultimei săptămâni, postul e acum mai aspru, iar în Vinerea Mare (denumită și Vinerea Neagră), creștinii ortodocși țin post negru în amintirea răstignirii Mântuitorului pe cruce și a punerii Lui în mormânt. Puțină lume știe că sărbătoarea Paștilor creștine durează, de fapt, 40 de zile, adică intervalul până la Înălțarea Domnului. Cele trei zile de după Înviere sunt, însă, cele mai semnificative, și în aceste zile creștinii – practicanți sau nu – se duc la biserică să ia lumină, vopsesc ouă roșii, fac cozonaci și pască, taie mielul și mănâncă împreună. Ce se mănâncă de Paști poate diferi de la zonă la zonă, în funcție de influențele gastronomice dominante în regiunea respectivă; nelipsite de pe masele românilor în aceste zile sunt, însă, sarmalele, „sarmalele cutumiare” (cum le numea antropologul Vintilă Mihăilescu), mielul (și ciorba de miel), drobul, cozonacii, ouăle roșii, răciturile (sau piftia, cum i se mai zice).
Tradiția vopsitului ouălor roșii
Specifică întregii țări, această tradiție are, la origini, o serie de legende. Cea mai răspândită spune că femeile mironosițe au dus un coș de ouă la picioarele Crucii și ele s-au înroșit de sângele lui Hristos răstignit. Altele spun că ouăle s-au înroșit „pentru că pietrele cu care jidovii l-au lovit pe Hristos s-au transformat în ouă colorate”, „pentru că oamenii au dat ouă copiilor de judecători pentru a-i îmbuna la judecata Mântuitorului”, „pentru că Maria Magdalena a împărțit ouă colorate celor pe care îi vestise că Hristos a înviat”, „pentru că Simion, care mergea la câmp cu ouă și pâine, a cărat crucea pentru Hristos și ouăle s-au înroșit”, „pentru că o precupeață neîncrezătoare în Înviere a zis: cum sunt aceste ouă roșii, așa n-a înviat Hristos”, „pentru că șase surori nu reușesc să o ucidă pe cea de-a șaptea cu pietre, pentru că acestea se transformă – în ziua Răstignirii – în ouă multicolore” sau „pentru că atâta timp cât se vor scrie ouăle, dracul nu va ieși” (Ioana Popescu, „Unspreceze încercări de etnologie alternativă”, în Foloasele privirii, Ed. Paideia, București, 2002, p. 111).
Se spune că nu e bine să păstrezi cojile de ouă roșii în casă, pentru că în ele se ascunde Necuratul. Cu toate acestea, în Moldova există tradiția spălării feței cu apă în care se pun bani, busuioc și ouă roșii, în dimineața de după Înviere, ca să fie roșii în obraji, sănătoși și bogați. Din bătrâni se spune că din primul ou ciocnit la masa de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei pentru a fi mereu împreună, că primii care ciocnesc sunt soții, părinții cu copiii și părinții cu restul neamurilor, dar și că oamenii care ciocnesc ouă roșii unii cu alții se vor vedea pe lumea cealaltă. Ouă roșii sunt puse la icoane, dar și în staulul vitelor și sunt date de pomană de sufletul celor adormiți până la Înălțare (Rusalii), perioadă în care se spune că porțile Raiului rămân deschise. Pe vremuri, ouăle se încondeiau, cum ne spune și Mihai Lupescu, învățătorul contemporan cu Creangă care ne-a lăsat o fabuloasă carte de antropologie alimentară, Din bucătăria țăranului român: „Multe gospodine scriu sau închistresc ouăle foarte frumos și se apucă de treaba asta cu mult înainte de Paști, căci la scrisul lor trebuie răbdare și ghibăceală (…). Înainte de a se înroși, ouăle se scriu, apoi se închestresc în zăr cu piatră acră ori în gălbinele, făcute din scoarță de pădureț sau din luște. Când sunt împietrite, se pun apoi în roșele ori flori, făcute din sovârf și scoarță de pădureț, ori din bacan cumpărat din târg și fiert în oale zmălțuite (Mihai Lupescu, Din bucătăria țăranului român, Editura Paideia, București, 2000, p. 135).
Pasca și cozonacii
O altă mâncare „cutumiară”, devenită – în trecerea de la rural la urban – tradițională (cum explică Vintilă Mihăilescu în eseul său De ce iubim sarmalele), nelipsită de pe masa de Paști, sunt cozonacii și pasca. Pregătite de gospodine în Joia Mare (deși, în unele zone, ele nu trebuie făcute de Joimari, fiindcă vine Joimărița, spirit al răului, și le pedepsește pe femei), „copturile” pascale se regăsesc și în Bulgaria, dar și în Italia (sub forma lui Colomba Pasquale). Într-o varietate de forme – rotunzi, drepți, împletiți sau simpli – și de umpluturi – cu nucă, rahat, stafide, mac, brânză, fructe confiate, marmeladă, ciocolată –, cozonacii ajung pe masa pascală, dar și în biserici, ca jertfă, sau dați de pomană pentru cei morți. În anumite zone din Moldova, dar și în Moldova de peste Prut, se fac niște cozonaci rotunzi, înalți (asemănători cu italienescul panettone), fără umplutură, numiți babe, care conțin nu mai puțin de 20 de ouă!
Dar până la cele 50 de ouă pe care ar trebui să le conțină un cozonac bun, în opinia savurosului Păstorel Teodoreanu, mai e cale lungă! Cozonacul care, „când e bine crescut, e dreptcredincios, conservator și tradiționalist”, trebuie să conțină 50 de ouă la kilogramul de făină și prepararea lui, ne spune autorul Gastronomicelor, durează nici mai mult, nici mai puțin decât 12 ore! Frământatul aluatului, care e foarte important, durează două ore, ceea ce înseamnă că, aplicând rețeta lui Păstorel („o veche rețetă rusească, cunoscută de la bunica mea maternă”), e foarte posibil să pierzi două zile ca să obții niște cozonaci frumoși și gustoși, dar nu foarte blânzi cu ficatul oaspeților. Despre cozonaci ne spune și Mihai Lupescu, menționând că „sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia” și „cozonaci fac sătenii cu dare de mână”. Și etnograful amator continuă: „Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau și de pomană. Ei se duc cu pască la nași a doua zi de Paști, mai ales când gospodina i-a făcut buni” (Mihai Lupescu, op. cit., p. 114). Dacă nu toți creștinii își permiteau să facă cozonaci, pască era musai să aibă toți: „Fie țăranul cât de sărac, de Paști se dă pe sub pământ și face câteva păscuțe” (ibidem, p. 136). De asemenea, în zilele de Paști se mănâncă doar pască (sau cozonac), fiindcă e păcat să faci focul și să fierbi mămăligă.
Dacă de Crăciun grija pentru o masă îndestulată era principala preocupare a țăranului, de Paști omul se înnoia și la figurat, prin lumina Învierii, dar și la propriu, fiindcă fiecare gospodină trebuia să aibă măcar o cămașă nouă, frumos cusută pentru această ocazie, iar bărbații, măcar o pălărie nouă. De aici și proverbul: „Crăciunul este sătul, iar Paștele este fudul”. Și, apropo de proverbe populare românești, am râs copios când am dat de următorul (pe care-l puteți folosi cu încredere pentru musafirii care se înființează an de an la ușa voastră, dar n-ar schimba pentru nimic în lume ipostaza de musafir cu aceea de gazdă): „Să vii pe la noi când a fi Paștele joi”.
Poftă bună, dar nu uitați esențialul: Hristos a înviat!
