Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Despre fascinația visului: Luiza Textoris

Dacă există o scriitură realmente puternică în literatura română contemporană, nu mă îndoiesc nicio clipă că este cea a lui Corin Braga. Aș mai fi în stare să dau două, trei nume pe lângă acesta, ceea ce arată că literatura noastră stă binișor, însă nu acesta este scopul aici. Pe de altă parte, deși anul 2012 nu s-a terminat încă, sunt aproape sigură că romanul recent apărut al lui Corin Braga, Luiza Textoris, merită să câștige toate premiile literare autohtone. Pe lângă scriitura postmodernă de înaltă clasă, în care meta- și intertextualitatea ies la iveală cu umor, corin Braga reușește să dea naștere unor personaje care, în ciuda stranietății lor, sunt autentice și într-atât de puternice, încât pot genera adevărate obsesii în mintea cititorilor. Sunt poate sute de cărți de când n-am mai întâlnit personaje atât de vii. Citeşte tot articolul

Moarte şi eros, Beatles şi literatură – „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami

Stilul lui Haruki Murakami îl recunoşti imediat prin cel puţin două note distincte: titluri ce trimit la o serie de melodii celebre (şi nu aici se opreşte influenţa muzicii în scrierile lui Murakami) şi abordarea unui tip inedit de fantastic, amplasat într-un spaţiu hipermodernizat şi totuşi fără să fie împins înspre o formă de SF rece, distopic, ci mai degrabă înspre unul... poetic, filosofic. În ultimele sale romane, mai ales în IQ84, a explorat din plin această direcţie a fantasticului, dar în câteva proze de la începutul carierei sale, descoperim un alt Murakami, care abordează un realism pe care nu îl vom mai întâlni apoi. Romanul care l-a consacrat, Pădurea norvegiană (1987), care a şi fost ecranizat în 2010, construieşte o poveste despre pierdere şi regăsire, despre cât de mult din trecut putem recupera şi despre alegerea noastră de a lăsa fantoma acestui trecut să creeze un viitor atât de incert, încât nici un reper nu mai este identificabil. Citeşte tot articolul

Lupta pentru supraviețuire a unei păsări pe sârmă

Literatura românească scrisă de femei este o specie cvasiinexistentă, cel puțin aparent. Mult prea puține autoare s-au aventurat în țara beletristicii, multe au făcut-o cu atâta stângăcie, încât au fost repede date uitării. Altele pur și simplu au rămas necunoscute. Nu discutăm aici însă motivele. În acest peisaj secetos, Ioana Nicolaie a reușit să se impună. A scris proză sensibilă, care debordează de feminitate. După poezia mărturiilor din timpul sarcinii pe care volumul Cerul din burtă ne-o aduce în fața ochilor, Ioana Nicolaie s-a îndreptat către poezia tinereții. Citeşte tot articolul

Tema de vacanță la română

Începând ca o temă normală de vacanță scrisă de un puști de clasa a IV-a, Cum mi-am petrecut vacanța de vară a lui T.O. Bobe se transformă într-un roman polițist de toată frumusețea. Știm prea bine ce imaginație au copiii, dar, dacă mai au și o bază reală de la care să pornească, aceștia pot face mai ușor decât oricine altcineva dintr-un țânțar mare armăsar. Ceea ce se și întâmplă în volumul despre care vorbim. Citeşte tot articolul

Ce este poezia lui Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu (1931-2011), dispărut dintre noi anul trecut, este unul dintre marii poeţi români şi cel care a avut o influenţă decisivă asupra poeziei noastre contemporane, începând cu generaţia ’80 – prima care-şi asumă postmodernismul – şi continuând cu generaţiile mai tinere de după ’90. Prozaismul poemelor sale, banalul ridicat la rang de notaţie poetică, discursivitatea textelor, poemele cu Mopete (un personaj care anagramează în numele lui cuvintele „poet” şi „poem”) au devenit deja celebre pentru cunoscătorii de poezie. Iată, Editura Humanitas publică anul acesta o mică antologie Ivănescu, în selecţia şi cu prefaţa lui Gabriel Liiceanu, cel care a mai publicat, tot anul acesta, un volum de interviuri cu Mircea Ivănescu, realizat cu puţină vreme înainte de dispariţia poetului (Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Humanitas, 2012). Citeşte tot articolul

Un basm fără prinţese sau cavaleri pe cai albi – „Bella şi cavalerul fără nume”

Scrisă de un tânăr dramaturg englez, Oliver Emanuel, piesa Bella şi cavalerul fără nume (Bella and the beautiful knight, 2005) brodează pe schema basmului contemporan o poveste în care cuplul El-Ea trebuie să depăşească o serie de dificultăţi pentru a reuşi să fie împreună. Dificultăţi date de un al treilea personaj, un alt El. Nimic nou sub soare până aici, dar ceea ce face diferenţa este legătura stranie, frizând patologicul, dintre cei trei: un frate, o soră şi iubitul acesteia. Un trio care, în varianta de scenă a regizorului Vladimir Anton, este format din Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor şi Lucian Iftime, într-un proiect prezentat, în 2008, la concursul de tinere talente iniţiat de Teatrul de Comedie, „Comedia ţine la TINEri”. De atunci, cei trei au ajuns nume tot mai apreciate în domeniul teatrului şi al filmului, Ioana Anastasia Anton fiind premiată chiar la un an după, pentru rolul Ofeliei din Hamlet-ul lui László Bocsárdi.  Citeşte tot articolul

Supravieţuirea cu sinele sălbatic. Yann Martel, „Viaţa lui Pi”

Viaţa lui Pi (2001) a scriitorului de origine canadiană Yann Martel este, mai întâi de toate, o carte alegorică şi plină de simboluri, începând de la numele personajului principal până la ceea ce reprezintă prezenţa anumitor animale în desfăşurarea acţiunii. Deşi se poate citi la un nivel de suprafaţă, mergând pe o simplă denotaţie a faptelor prezentate, Viaţa lui Pi capătă aspecte nebănuite şi complexe atunci când este abordată şi la un nivel conotativ. O poveste la a treia – poveste în poveste în poveste –, Viaţa lui Pi este mult mai mult decât o simplă naraţiune despre supravieţuirea în condiţii extreme. Citeşte tot articolul

Joaca de-a Dumnezeu. Magicianul, John Fowles

Cei obişnuiţi cu Fowles din Iubita locotenentului francez, un roman care, în ciuda finalurilor alternative, rămâne o scriitură clasică, liniară, vor descoperi cu surprindere în Magicianul - The Magus (1966) un scriitor… magician, căruia îi place atât de mult să se joace cu panurile narative şi cu personajele, firul acţiunii rămânând imprevizibil până la ultimele rânduri. Dacă ar fi să găsesc un echivalent în cinematografie, nu l-aş putea compara decât cu creatorul de filme twisted David Lynch. Citeşte tot articolul

Despre artă și taine: Mă numesc Roșu

Turcia, fiind plasată la granița dintre Orient și Occident, este o țară mai degrabă bizară, care a trecut de la opulența greu de imaginat azi a Imperiului Otoman la sărăcia care caracterizează ținutul acum. O țară musulmană care a luptat ani întregi pentru supunerea creștinilor. O țară în care, totuși, multe moschei sunt construite pe structura fostelor biserici creștine. Un amalgam de neamuri și de obiceiuri, o amestecătură pe care cu greu o putem înțelege. Îți vine greu să crezi că un autor venit din aceste locuri poate reuși să pătrundă în peisajul literar mondial și să câștige Premiul Nobel pentru Literatură. Orhan Pamuk a reușit însă. Desigur, cu ajutorul unui foarte iscusit agent literar, însă, chiar dacă faima lui este uneori supralicitată, există motive întemeiate pentru ca el să fie declarat unul dintre cei mai buni scriitori ai lumii. Citeşte tot articolul

Pe vârfurile melancoliei: În livada de cremene de Liviu Papadima

Postmodernismul românesc este îndeosebi unul cult, al parodiilor, al intertextualității, al umorului de bibliotecă. Într-un astfel de peisaj, în care numele mari ale anilor ʼ80 au ajuns deja să fie cunoscute de toată lumea, în care s-au scris deja numeroase lucrări teoretice, descoperi cu oarecare surpriză și cărți atipice, care nu aleargă încercând să-și împingă confrații către colțurile întunecoase ale bibliotecilor pe care nu le frecventează nimeni. Una dintre ele este În livada de cremene, volumul de debut al lui Liviu Papadima, pe care doar puțini îl mai cunosc astăzi și sub ipostaza de scriitor de beletristică. Parcursul lui universitar l-a îndreptat către textele teoretice publicate mai târziu pentru care i se rostește cu drag numele în rândul intelectualității contemporane. Citeşte tot articolul

Georges Bataille şi erotismul morbid ca formă de cunoaştere

Madame Edwarda şi celelalte povestiri ale lui Georges Bataille din volumul publicat în 2004 la Polirom nu mai sunt, pentru epoca noastră, atât de  şocante – deşi cu acest scop au fost scrise –, dar cel puţin extravagante şi, pe alocuri, artificiale. În spatele acestor scrieri, de un erotism împins la extrem, combinat cu note de macabru şi scatofilie, stă un personaj la fel de extravagant: poate greu de crezut, Georges Bataille, crescut într-o atmosferă catolică strictă, a avut iniţial intenţia de a deveni preot, dar a renunţat şi s-a aruncat într-o viaţă dezordonată, intrând în mişcarea suprarealistă, cu toate că raporturile sale cu membrii acesteia au fost destul de tensionate, a înfiinţat apoi o societate secretă, Acéphale, bazată pe ideea de sacrificiu uman. Evident, frecventa cu regularitate bordelurile, un mediu care l-a inspirat vizibil în literatura sa. Citeşte tot articolul

WikiLeaks: mărturisirile fostului purtător de cuvânt Daniel Domscheit-Berg

Când scandalul depeşelor diplomatice dezvăluite de WikiLeaks a explodat, nu prea ştiam exact cu ce se mănâncă organizaţia. Ştiam foarte clar că mi-era imposibil să citesc cantităţile imense de materiale ale "celui mai periculos website din lume". Aveam nevoie de filtre, iar filtrul a fost atunci mass-media, ori asta de cele mai multe ori îţi răpeşte înţelegerea unui context general. Citeşte tot articolul