Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Printre granițe: Femeia în roșu

În literatura română au existat mai multe romane colective, primul care s-a păstrat însă fiind Femeia în roșu, text semnat de Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș, câțiva dintre cei mai de seamă scriitori postmoderni ai noștri. Postmoderniștii noștri nu numai că pun bazele unui contra-canon, underground, care contrazice canonul oficial, ci se şi folosesc de elemente contradictorii pentru a-l forma. Adrian Oţoiu vorbeşte despre liminaritatea discursului optzecist, care însumează atât goana după autenticitate, cât şi livrescul de cea mai pură factură. Literatura coboară în stradă, dar se îmbracă în re-lecturi. Femeia în roşu îşi propune scrierea în doar 17 zile a unui roman al senzaţionalului, în care să ironizeze convenţiile literare.  Citeşte tot articolul

la doua zile distanta marin malaicu-hondrari

Nebunia şi patimile poetului Marin Mălaicu-Hondrari – La două zile distanţă

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) e unul dintre poeţii care merită citiţi în epoca noastră atât de puţin sensibilă la poezie. E un poet rafinat, cu versuri care au propria lor melodie interioară, cu imagini vizuale cinematografice, puternice. De altfel, el a publicat şi două cărţi de proză, Cartea tuturor intenţiilor (2006, reeditată în 2008) şi mai ales Apropierea (2010) – cel mai bun volum al lui de până acum – care arată că se poate face o proză la marginile poeticului de mare forţă şi de mare sugestie vizuală – dovadă că după Apropierea regizorul Tudor Giurgiu va face în curând un film. Citeşte tot articolul

Despre naivitate şi alte iluzii pierdute. „Cărarea cuiburilor de păianjen” de Italo Calvino

Literatura universală nu duce lipsă de cărţi despre cel de-al Doilea Război Mondial, dar puţine sunt scrise din perspectiva unui copil, aşa cum este Il sentiero dei nidi di ragno, din 1947, romanul de debut al lui Italo Calvino, scris când avea 23 de ani. Într-un stil total diferit de cel prin care Calvino a devenit celebru (din Dacă într-o noapte de iarnă un călător), Cărarea cuiburilor de păianjen, o carte ancorată în realism şi nicidecum bazată pe un nivel metatextual, direcţie pe care avea să se concentreze mai târziu Calvino, este povestea unui copil care încearcă să facă faţă evenimentelor istorice prin umor şi printr-o atitudine voit arogantă şi sfidătoare, necesară pentru a supravieţui într-o lume a adulţilor pe care nu reuşeşte s-o înţeleagă. Citeşte tot articolul

Phillip K. Dick, ubique

I am Ubik. Before the universe was, I am. I made the suns. I made the worlds. I created the lives and the places they inhabit; I move them here, I put them there. They go as I say, they do as I tell them. I am the word and my name is never spoken, the name which no one knows. I am called Ubik, but that is not my name. I am. I shall always be. M-a fascinat întotdeauna felul în care se naște un autor-cult. Mai ales în science fiction, mi se pare cel puțin interesant faptul că procesul nu depinde nici de talent, nici de viziune, ci doar de capacitatea de a produce o carte despre care oamenii să vrea să povestească, într-un fel sau altul. Citeşte tot articolul

De la catedră la schimbul de dame

Lumea campusului universitar este cea care l-a făcut celebru pe David Lodge, mai ales după apariția trilogiei: Schimb de dame, Ce mică-i lumea și Meserie!, romane pastișă care au ca loc al desfășurării acțiunii universitatea, mediul poate cel mai firesc pentru autor. Romanul Schimb de dame este, de altfel, și câștigătorul premiului Hawthornden, în timp ce celelalte două romane ale trilogiei au fost nominalizate la Book Prize, recunoaștere care a făcut ca aceste texte să fie traduse în peste douăzeci de limbi. Citeşte tot articolul

Patru personaje în căutarea artei romanului. Jerome K. Jerome, „Arta de a nu scrie un roman”

Patru prieteni se hotărăsc să scrie un roman împreună, că doar patru minţi strălucite nu ar putea să creeze decât ceva nemaipomenit, se gândesc ei. Aşa că seara se întâlnesc în barca minusculă, locuinţă a unuia dintre ei, pentru a discuta şi a pune cap la cap fiecare idee, povestind întâmplări prin care au trecut sau relatând fapte la care au asistat. Dar cei patru nu se apropie câtuşi de puţin de liniile schiţate iniţial, ajungând, de fapt, să vorbească despre arta... de a nu scrie un roman. Jerome K. Jerome (scriitor şi umorist englez de la începutul secolului XX), în romanul său publicat în 1893, cu titlul Novel Notes, îşi pune personajele, la început entuziaste, apoi tot mai sceptice, să pornească într-o aventură livrescă, având o miză substanţială: de a-şi nota nu ideile obişnuite, ci toată înţelepciunea acumulată de toţi patru, pe care o vor folosi pentru a crea Romanul, unic şi de neegalat, după care nu vor mai scrie nimic, căci acesta le va absorbi toate resursele. Citeşte tot articolul

Negația care schimbă viața – Istoria asediului Lisabonei de Jose Saramago

Obiectivitatea este un lucru imposibil, chiar și atunci când ne străduim din toate puterile să-l obținem. Orice cuvânt scris, orice relicvă lasă, inevitabil, semnele individualității în istorie. Oricât ne-am strădui, trecerea prin realitate ne duce în ficțiune, căci fiecare individ trăiește și mărturisește după un cod interior. Nici măcar tratatul de istorie nu este scutit de literaturizare, după cum o mărturisește Raimundo Silva în dialogul pe care-l are cu autorul volumului Istoria asediului Lisabonei în primul capitol al romanului lui José Saramago, Istoria asediului Lisabonei: „Ei, pictura nu e decât literatură făcută cu pensula, Sper că n-ați uitat că omenirea a început să picteze cu mult înainte de a învăța să scrie, Cunoașteți dictonul, dacă n-ai câine, vânezi cu pisica, vasăzică cine nu poate să scrie pictează, sau desenează, asta fac și copiii, Vreți să spuneți, cu alte cuvinte, că literatura exista deja înainte să se fi născut, Da, domnule, așa cum și omul, cu alte cuvinte, înainte de a fi, era deja.” Așa se trezește corectorul editurii, Raimundo Silva, să susțină că orice nu e viață e literatură, mai ales istoria. Se dovedește însă, în următoarele capitole, că această graniță dintre literatură și viață nu este chiar atât de bine delimitată pe cât s-ar părea. Citeşte tot articolul

Poezii din insule

E vară toridă şi, dacă eşti la mare şi ai chef să citeşti o carte, poate e o idee bună să citeşti o carte de poezie. Şi nu orice carte de poezie, ci una cu „poezii din insule” – adică poeme care figurează un imaginar ce dublează cumva – la modul ideal, mitic şi filosofic – peisajul marin pe care îl ai deja în faţa ochilor. E vorba despre Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme inedite (2008-2011), de Liviu Antonesei, volum apărut anul acesta la Editura Herg Benet. Citeşte tot articolul

Pulbere de stele

Vrând să aducă un tribut basmelor clasice, în care magia se pogoară asupra personajelor pentru a ajuta binele să iasă învingător, Neil Gaiman scrie fantasy-ul Pulbere de stele, roman de o surprinzătoare sensibilitate. Acesta este volumul de debut al scriitorului Neil Gaiman, unul dintre cei mai importanţi scriitori britanici în viaţă, care a câştigat de mai multe ori, de-a lungul carierei sale de până acum, premii prestigioase precum Hugo, Nebula, Locus, Newbery sau World Fantasy Award. Citeşte tot articolul

Despre copilăria în comunism şi scindările generaţiei poetice 2000 – Morții Mă-tii de un cristian

Deşi nu se consideră un scriitor, un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977), editor la Casa de pariuri literare, a publicat anul acesta un roman cu tentă autobiografică şi cu un titlu dacă nu provocator, cel puţin inconfortabil: Morţii Mă-tii. Un titlu-înjurătură, dar care trebuie înţeles mai ales literal, fiindcă chiar se referă la morţii din familia mamei, adică bunicii, dar şi la moartea tatălui. Înţelegem cumva de ce autorul respinge ideea de a face literatură: e vorba de o carte ca un gest de defulare, o carte ce pune în pagină amintiri proprii despre copilărie, despre bunici, despre primele experienţe amoroase – la modul amuzat şi chiar autoironic – ,şi urcă apoi spre adolescenţă şi studenţie, inclusiv până la primele sale slujbe, după încheierea facultăţii. Citeşte tot articolul

O carte postmodernă… ca la carte. Levantul de Mircea Cărtărescu

Nu mi-a plăcut niciodată deconstrucţia de dragul deconstrucţiei, aşa că din rândul romanelor postmoderne, m-am îndreptat întotdeauna spre cele care nu calcă în picioare ce a fost înainte, ci încearcă să revalorifice, să repună în context, dar, în acelaşi timp, reuşesc să se distanţeze. Din categoria aceasta, Levantul de Mircea Cărtărescu este printre cărţile în care funcţionează cel mai bine acea logică a reînnoirii de care vorbea Matei Călinescu. Citeşte tot articolul

Horns, de Joe Hill, un roman al dracului

Acum vreo lună mă exaltam în faţa primului roman al lui Joe Hill, Heart Shaped Box (neinspirat tradus la noi Cutia cu fantome). Între timp am terminat şi Horns şi pot înţelege de ce la numai câteva săptămâni după lansare cineva i-l şi înhăţase să îl transforme în film. Dar despre asta ceva mai jos în pagină. Horns (2010) este al doilea roman al lui Joe Hill (al cărui banal pseudonim nu dă de bănuit că este  fiul lui Stephen King), autor de weird fiction, fantasy, thriller şi horror. Deşi rămân la părerea că 20th Century Ghosts încă sunt cea mai bună realizare literară a lui Joe, trebuie să recunosc, Horns este un roman al dracului. De bun, vreau să spun. Citeşte tot articolul

Farmecul uitat al cărţilor clasice. „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann

Recunosc că nu aş fi ajuns la Casa Buddenbrook dacă Thomas Mann nu m-ar fi cucerit cu Muntele vrăjit, dar e o lectură pe care nu am regretat-o, căci, deşi dimensiunea cărţii poate fi descurajantă, stilul zvelt şi dezinvolt al autorului a făcut ca cele peste 500 de pagini să fie parcurse fără nici o dificultate, iar delicateţea cu care Mann îşi construieşte fiecare detaliu şi subtilitatea prin care le conferă personajelor sale un destin implacabil, făcându-şi cititorul să spere totuşi că salvarea e posibilă, chiar şi într-un ultim, izbăvitor ceas, ridică romanul de debut al lui Mann cu mult peste o simplă frescă a burgheziei de secol XIX. Citeşte tot articolul