Cărţile în care marea e personaj şi nu doar decor sunt probabil cu miile şi precis fiecare dintre noi are lista lui personală şi harta lui imaginară cu ţărmuri şi insule, unde stâncile, valurile şi furtunile sunt mai mult decât un pretext. Nouă, celor care preferăm acest personaj-peisaj ambiguu, secretos şi introvertit, şi în realitate, şi în cărţi, poate că ni se trage de la Jules Verne sau Robinson sau Comoara din insulă din copilărie. Sau poate că nu.
Muntele vrăjit e o carte seducătoare. Dacă o citeşti, ai acces la un loc-timp privilegiat în care tot ce înseamnă cotidian, responsabilităţi, viaţă "normală" se anulează. E un fel de anticameră a morţii sau a unei vieţi noi, un fel de purgatoriu sau de vis. Un loc-timp unde eşti izolat împreună cu alţii şi unde "te alterezi" (cu implicaţiile pozitive şi negative ale cuvântului ; de tine depinde). Posibilitatea unui astfel de loc şi de timp este cea care face ca povestea lui Hans Castorp să fie actuală: mulţi dintre noi avem nevoie chiar acum de un Munte vrăjit.
