Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Deznădejdea celor neînfăptuite – „Moartea lui Virgiliu” de Hermann Broch

Vai omului care nu se arată la înălţimea harului ce i s-a dat…” (Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu)  Hermann Broch a început lucrul la Moartea lui Virgiliu în 1935, dar cartea a apărut în 1945, imediat după cel de Al II-lea Război Mondial. A fost scrisă, așadar, în vremuri tulburi, în care problema morții se punea cu acuitate. Arestat în 1938, Hermann Broch reușește să emigreze în SUA, unde își termină romanul. Aşa cum recunoaște el însuși într-o scrisoare, amenințarea morții, presimțită doar în 1936, devine iminentă în 1938, astfel încât moartea lui Virgiliu devine o imagine a propriei morți (sau, extinzând, o imagine a fricii fiecărui om în fața perspectivei morții): Citeşte tot articolul

Ultimele cuvinte lumești ale 20 de scriitori

Viețile scriitorilor au reprezentat întotdeauna un punct de interes pentru fanii lor. De la picanterii sexuale la cum scriu, cum arată pe plajă, ce recomandări de lecturi ne fac, ce au în dormitoarele lor, cum au murit și multe altele, suntem, vrem-nu vrem, curioși. Deși subiectul de astăzi vă poate părea cam întunecat, trebuie să recunoașteți că ultimele cuvinte rostite de scriitori înainte de moarte sunt extrem de relevante fie pentru opera lor, fie pentru personalitatea acestora. Și, cum moartea este o temă recurentă și una dintre fricile, obsesiile cele mai mari ale artiștilor, respectiv scriitorilor, nu puteam să o ignorăm, fiind atât de încărcată de sens. Citeşte tot articolul

Jean-Paul Sartre, scriitorul pe care îl aniversăm astăzi

Luna iunie se pare că este plină de aniversări ale unor scriitori mari care, culmea, ne cam plac :). Dacă la începutul lunii i-am urat ”La mulți ani” lui Orhan Pamuk, iar acum câteva zile lui Salman Rushdie, 21 iunie este ziua în care îl sărbătorim pe filosoful și scriitorul francez Jean-Paul Sartre - care ar fi împlinit 108 ani!. Dacă ați fost (sau sunteți) influențați de existențialismul lui Sartre, este imposibil să nu vă fie pe plac clipurile pe care le-am pregătit pentru voi.  Citeşte tot articolul

„Îmi pare bine că am cunoscut şi România socialistă, pentru că mă ajută să înţeleg mai bine România de astăzi”. Interviu cu Jan Willem Bos

Prezent în ţară pentru lansarea cărţii sale Suspect. Dosarul meu de la Securitate, apărută la Editura Trei, Jan Willem Bos – traducător în olandeză a aproximativ 25 de cărţi din română şi autorul antologiei de proză română modernă Moderne Roemeense Verhalen (Editura Atlas) – a vorbit despre experienţele sale din România comunistă (în anii ’70, ca student, şi în anii ’80, ca lector la catedra de olandeză a Universităţii Bucureşti), despre frica şi paranoia instaurate de Securitate, dar şi despre reminiscenţe ale epocii comuniste în prezent. Povestea urmăririi sale de către Securitate nu a devenit dramatică, în primul rînd datorită faptului că era străin şi apoi, datorită prieteniei sale cu Doru, cel care oferea notele informative către Securitate. O cronică a cărţii puteţi citi aici.   Citeşte tot articolul

„Conta mai mult «ce» erai decât «cine» erai”. Interviu cu Saša Stanišić

În cadrul programului-eveniment al ediţiei din 2013 a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, „Trei ţări, aceeaşi limbă”, unul dintre invitaţii de onoare a fost Saša Stanišić, scriitor cunoscut romanul său Cum repară soldatul gramofonul (Polirom, 2007) - cronică aici, o relatare emoţionantă şi umană a războiului din fosta Iugoslavie. Saša Stanišić a emigrat în 1992 din Visegrád (acum în Bosnia), cu părinţii, şi s-a stabilit în Germania. Şi-a asimilat atât de bine limba de adopţie, încât romanul său a fost nominalizat la prestigiosul Deutscher Buchpreis, pe 2006. Am stat de vorbă cu Saša despre experienţa războiului şi despre influenţa acestuia în formarea sa ca scriitor. For the English version of the interview, please click here. Citeşte tot articolul

Nu există povești fără sens / “Baudolino”, de Umberto Eco

Să citești o carte de Umberto Eco e un sport al minții extrem de provocator. “Baudolino”, apărut anul acesta în noua serie de la Polirom, “Esențial”, mi-a biciuit nervii așa cum nu a făcut-o până acum nici o altă carte. Și asta nu doar pentru că e amplă (are aproximativ 600 de pagini), ci și pentru că e plină ochi - ca toate cărțile lui Eco (“Pendulul lui Foucault”, “Numele trandafirului” etc.) - de termeni biblici, filozofici, de date istorice și denumiri ce țin de știință și istoria artei, de teorii ale conspirației, de referințe la ocultism. Citeşte tot articolul

Presiunea lui „a face ce trebuie”. Zadie Smith, „Nord-Vest”

Cea mai frecventă descriere a romanului Nord-Vest de Zadie Smith pe care am întâlnit-o e că are o structură joyceană. O descriere care nu face neapărat un serviciu cărţii, sunt sigură că mulţi potenţiali cititori sunt descurajaţi de o astfel de caracterizare, amintindu-şi de dificultăţile întâmpinate la lectura lui Joyce. E drept, există la Zadie Smith un anume flux al conştiinţei, cu salturi în timp şi spaţiu, cu glisări bruşte de la o stare la alta, dar, dincolo de asta, există o anume structură a romanului, o anume coerenţă a limbajului care îl fac mult mai „friendly” la lectură decât bine-cunoscutul experiment literar al lui Joyce, în Ulysses sau în Finnegan’s Wake. Oricât de mult şi-ar fi dorit poate Zadie Smith să facă un roman de această factură, s-a îndepărtat de el tocmai prin rigoarea construcţiei care se observă, e adevărat, abia spre finalul cărţii. Cu atât mai departe de Joyce este Zadie Smith atunci când respectă convenţiile limbajului, care, la Joyce, sunt eliminate în acel flux al conştiinţei în care se amestecă amintirile, descrierile, dialogul etc. Citeşte tot articolul

Refugiul în poveste. Saša Stanišić, „Cum repară soldatul gramofonul”

Dacă la noi, anii ’90 au însemnat o schimbare de regim politic, în alte zone balcanice, acea perioadă a presupus o transformare şi mai dramatică, anume dezintegrarea teritorială, aşa cum s-a întâmplat în Iugoslavia. Despre ce a însemnat acest lucru, nu numai pe plan politic, economic, ci şi la nivel identitar vorbeşte Saša Stanišić în romanul Cum repară soldatul gramofonul (Polirom, 2007, în traducerea Gabriellei Eftimie). Nu este însă un roman neapărat istoric, miza lui nu este de a evoca, rece şi faptic, evenimentele, de multe ori dramatice, crude, prin care oamenii din fosta Iugoslavie au trecut, ci este o relatare emoţionantă, umană, caldă, din perspectiva unui copil, care vede cum lumea aşa cum o ştiuse până atunci se destramă. Citeşte tot articolul

Revolutionay Road, cartea şi filmul – despre moartea pasiunii, la propriu

Mi-e imposibil să vă spun că Revolutionary Road mi-a plăcut, deşi e o carte bună. De altfel, cred că e genul de carte despre care chiar nu ai cum să spui că ţi-a plăcut. E o experienţă dureroasă, o lectură care te lasă cu un gust amar, complet îngrozit de perspectiva unei relaţii pe termen lung şi care, în general, îţi dărâmă toate iluziile pe care ţi le-ai făcut vreodată cum că voi doi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Citeşte tot articolul

„Conştiinţa lui Zeno” şi eşecul psihanalizei

 În 1923, după eşecul avut cu alte două romane – O viaţă (1892) şi Senilitate (1898) –, Italo Svevo, pseudonimul lui Ettore Schmitz, publică Conştiinţa lui Zeno. Critica, în cel mai bun caz, a ignorat acest roman, „o curiozitate antiliterară”, după cum s-a exprimat unul dintre puţinii critici care au scris despre această carte. Romanul, ce e drept, conţine şi lucruri îndoielnice: personajele masculine, nişte pierde-vară care duc un trai îndestulat, sunt pline de vicii – nu reuşesc, de exemplu, să se lase de fumat şi îşi înşeală nevestele. Singurul care a întâmpinat cu entuziasm apariţia acestei cărţi a fost James Joyce, de altfel profesorul lui Italo Svevo, în perioada în care Joyce a predat engleză la şcoala Berlitz din Triest. Descurajat, Svevo nu ezita a-i scrie acestuia despre eşecul romanului în Italia. Iată ce îl sfătuia scriitorul irlandez pe fostul său elev într-o scrisoare din 1924: Citeşte tot articolul

Ţinutul magic al lui Alain-Fournier – Cărarea pierdută

Alain-Fournier este cunoscut pentru un singur roman, Le Grand Meaulnes, tradus în română cu titlul Cărarea pierdută, printre ai cărui admiratori declaraţi s-a numărat şi Mihail Sebastian. Romanul a apărut în 1913, cu un an înaintea dispariţiei autorului, la numai 28 de ani, în vâltoarea Primului Război Mondial. În spatele poveştii din carte se ascunde o întâmplare adevărată. În 1905, tânărul Fournier o întâlneşte la Paris pe Yvonne Quiévrecourt, o tânără de care se îndrăgosteşte fulgerător. Yvonne, însă, era logodită. O va reîntâlni peste opt ani, când aceasta era deja mamă a doi copii. Acea întâlnire din tinereţe a fost una marcantă pentru Alain Fournier, inspirându-i idila dintre Meaulnes şi Yvone de Galais din Cărarea pierdută. Citeşte tot articolul


Gogol şi ale sale „Suflete moarte”

Publicat în 1842, Suflete moarte, romanul lui Nikolai Vasilievici Gogol, a impresionat intelectualitatea mijlocului de veac XIX, în special pe cea liberală. Mai târziu, după cum remarcă Nabokov în Cursurile de literatură rusă (Ed. Thalia, Bucureşti, 2006), vor fi impresionaţi – nici mai mult, nici mai puţin – şi „criticii ruşi cu vederi socialiste”. Din păcate, Gogol a terminat doar primul volum al acestui roman subintitulat poem. La cel de-al doilea volum, prozatorul a început să lucreze după 1840 şi l-a terminat, se pare, într-o primă variantă în 1845 – zadarnic efort, din moment ce însuşi autorul, în acelaşi an, şi-a încredinţat manuscrisul flăcărilor. În 1848, în cele din urmă, cea de-a doua variantă este finalizată, urmând să apară în 1851. Nici această a doua versiune nu a avut o soartă diferită de prima, fiind, la rându-i, transformată în scrum. Citeşte tot articolul

„Memoriile lui Hadrian” sau istoria altfel – Marguerite Yourcenar

„Să refaci dinlăuntru ceea ce arheologii secolului al XIX-lea au făcut din afară.” Marguerite Yourcenar, Carnet de note la Memoriile lui Hadrian Romanul Memoriile lui Hadrian, deşi publicat în 1951, a fost conceput, după cum recunoaşte autoarea, Marguerite Yourcenar, în Carnetul de note la acest roman, între 1924 şi 1929. Între 1934 şi 1937 proiectul acestui roman a fost reluat şi abandonat de mai multe ori. Din nou, între 1937 şi 1939, proiectul a fost abandonat. De fapt, de-abia din 1948 proiectul acestei cărţi va fi reluat cu adevărat. Deşi Memoriile lui Hadrian are la bază o temeinică cunoaştere a lumii greco-romane, ceea ce impresionează nu este deloc atmosfera istorică – bine reconstituită, de altfel –, ci umanul degajat de protagonist, de împăratul Hadrian, un uman universal valabil şi nu caracteristic doar unei anume perioade istorice. Inteligent, empatic, atent la cei din jurul său, atent la el însuşi, perseverent în efortul său de autodisciplinare emoţională şi intelectuală, Hadrian, aşa cum îl înfăţişează Marguerite Yourcenar, constituie un adevărat model paideic. Citeşte tot articolul

Despre mase şi cultură în „Orbirea” de Elias Canetti

Elias Canetti avea numai 26 de ani când, în 1931, a terminat Orbirea, unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea. Publicat în 1935, la intervenţia lui Stefan Zweig, romanul a trecut neobservat. Reeditarea din 1946 nu a schimbat cu nimic lucrurile. De-abia în 1963, după traducerea romanului în engleză şi franceză, Orbirea se va bucura de recunoaşterea meritată. Romanul lui Canetti a fost şi este perceput în notă alegorică, şi pe bună dreptate. El, însă, îşi trage seva şi din realitatea vremii. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1927, Palatul de Justiţie din Viena este incendiat. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ard în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. Nu întâmplător Orbirea se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Citeşte tot articolul