Bookaholic

Cine are o fobie (de orice fel) ştie ce spun: fobia te face să pari ciudat. Pune o limită care pare de netrecut între tine şi ceilalţi şi, dacă o ai, te simţi incapabil, singur, sau cel puţin ghinionist. Claustrofobia – Cum să găseşti ieşirea e o carte scrisă de o psihoterapeută care încearcă să schimbe felul în care cei atinşi se raportează la fobia lor (dar şi la viaţa lor, cu totul), pentru că e şi ea una dintre ei.

Claustrofobia este, pe scurt, teama de spaţii închise. Există variaţii: unora le e frică doar de spaţiile foarte strâmte, pe când alţii devin anxioşi chiar şi atunci când se află într-un spaţiu mai mare, un tren de exemplu, din care nu pot ieşi.

Andrea Perry a făcut un sondaj: mulţi dintre cei care suferă de claustrofobie spun că devin anxioşi în avioane, trenuri, metrouri, magazine aglomerate, maşini, peşteri, tuneluri, uşi rotative… şi lista poate continua. Faptul că unii devin anxioşi când se îmbracă în haine care se închid la spate poate părea amuzant. Şi chiar este, dacă nu suferi de fobia asta. Dacă ai avut ghinion, însă…

Claustrofobia – Cum să găseşti ieşirea mi-a plăcut din două motive.

Primul: Andrea Perry vorbeşte mult despre felul în care se construieşte în zilele noastre. Despre clădirile cu ferestre care nu se deschid, despre trenurile cu ferestre care nu se deschid, despre scările greu de găsit, prost luminate, neamenajate, din anumite spaţii publice, despre opţiuni arhitecturale care induc anxietatea în loc să dea senzaţia de siguranţă şi confort.

Discuţia mi s-a părut interesantă pentru că, de regulă, se aşteaptă de la cel diferit, în cazul nostru, de la cel care suferă de claustrofobie, să facă toate eforturile ca să redevină normal. Şi e bine să le facă. Pe de altă parte, mi se pare la fel de binevenit ca cel aflat în situaţia asta să aibă un cuvânt de spus, fără să se simtă jenat.

Pentru că anxietatea „se ia”, toată lumea ar avea de câştigat dacă experienţele din spaţiile publice şi din mijloacele de transport în comun ar fi mai relaxante şi mai plăcute. Dacă ar fi mai mici posibilităţile ca cineva să se simtă rău într-un astfel de spaţiu.

Al doilea motiv pentru care mi-a plăcut: cartea nu e numai pentru claustrofobi, ci şi pentru cei care cunosc pe cineva care suferă de asta şi vor să-l ajute. Dar şi pentru cei care au alte fobii.

De ce? Pentru că te pune să te întrebi: ce-ţi place, ce nu-ţi place, cât de multe experienţe plăcute ai în fiecare zi, chiar ştii să te bucuri? Şi se pare că dacă ştii să te bucuri, dacă eşti conştient de experienţele plăcute pe care le trăieşti, ele pot să te ajute în situaţiile dificile (pentru claustrofob, de exemplu, situaţia cea mai dificilă ar fi cea în care ar rămâne blocat în lift).

Dintre toate fobiile (de la cele provocate de înălţime sau de vederea sângelui, la cele provocate de animale sau insecte), claustrofobia e cea care izolează probabil cel mai mult. Pentru că cel care se teme de spaţii închise va evita sistematic călătoriile cu aproape toate mijloacele de transport, dormitul în cort sau intrarea în anumite clădiri. Opţiunile lui vor fi limitate: nu va merge în excursii cu trenul, nu va avea un job într-un birou aflat la ultimul etaj al unei clădiri înalte şi aşa mai departe.

Deci strategiile de luptă trebuie să se îndrepte în primul rând împotriva evitării şi abia apoi să abordeze situaţia „captivităţii”.

Când vorbeşte despre combaterea evitării, autoarea povesteşte cum a reuşit, după o pauză lungă, să meargă din nou cu metroul. A avut nevoie de timp, de o prietenă bună şi bineînţeles, de curaj.

Câteva dintre strategiile pe care le propune pentru situaţiile dificile sunt ingenioase şi amuzante. Pachetele calmante, de exemplu: o colecţie de obiecte care induc o stare de bine – cărţi, fotografii, bileţele cu mesaje de încurajare de la prieteni, sau orice altceva care îţi poate schimba starea dacă te afli în spaţiul închis de care te temi. Sau exprimarea „artistică” a anxietăţii induse de spaţiile închise – în scris sau în pictură. Sau strategia rolurilor: când simţi că ţi se face frică în lift, în tren, în metrou, intră într-un rol; de „explorator”, de exemplu: cercetează cu atenţie locul, materialul din care sunt făcute lucrurile din jur, oamenii.

Andrea Perry propune strategii (am numărat vreo 35, în afară de lista cu tipuri de terapie la care poţi apela) care se bazează în special pe distragerea atenţiei în momentele dificile şi pe sprijinul pe care-l poţi obţine de la cei apropiaţi. A scris o carte documentată, care chiar dacă nu te va face să scapi miraculos şi instantaneu de fobie, măcar îţi va ridica moralul şi-ţi va da câteva idei.

Şi-n plus, pare un om simpatic şi curajos, care nu se dă bătut prea uşor şi de la care accepţi cu plăcere un sfat sau două.