Ştiţi de cât de puţin e nevoie pentru a decădea şi a-ţi pierde statutul pe care îl consideri cât de cât sigur? Nu luni, nu ani, ci doar câteva zile. Ne uităm la cerşetorii de pe străzi şi poate ne imaginăm că au ajuns acolo în urma unui lung proces de pierdere a legăturii cu sistemul social în care trăim. Dar nu, dacă nu te naşti în asemenea condiţii, poţi totuşi oricând, într-un complex de împrejurări nefericite, să ajungi pe stradă. Şi picătura care umple paharul este nu neapărat o situaţie financiară deplorabilă, cât mai degrabă ajungerea în acel punct în care nu îţi mai pasă de propria persoană. Despre aceste aspecte vorbeşte, în ultimul său roman, Casa îngerilor, Pascal Bruckner (la lansarea căreia, în România, a participat şi autorul – puteţi citi aici despre eveniment). Aşadar, să nu vă aşteptaţi la acel Bruckner din Luni de fiere, de pildă, căci în acest nou roman al său, focusul nu este pe problemele de cuplu sau din dragoste (şi cât de rare sunt astfel de romane!), ci pe o problemă cu o accentuată tentă socială: cerşetorii, mai exact cerşetorii Parisului.

Nu vă imaginaţi totuşi că este un roman scris în stil rece, tăios, realist, ci veţi regăsi în el o anume estetică tipică pentru Bruckner, precum şi o tehnică a contrapunctului pe care o întâlnim în mai toate cărţile lui, o ciclicitate a poveştii, care nu lasă lucrurile suspendate.Parisul lui Bruckner nu mai este Parisul turistic, strălucitor, ci un oraş stratificat aşa cum sunt toate oraşele: în funcţie de nivelul financiar, iar Parisul nu este nici el un paradis al bogaţilor, ci adăposteşte o multitudine colorată de oameni de condiţii diferite:

Din adâncuri ţâşnise un alt oraş, păduchios, abject, departe de capitala pudrată, lăcuită, care se vinde turiştilor. Parisul nu mai era o sărbătoare, Parisul era un rahat. Poate că da, aici bătea inima lumii, însă o inimă plină de murdărie. La picioarele imobilelor, fiinţe distruse colcăiau pe nişte cartoane, răspândind în toate vânturile umorile corpurilor lor epuizate”.

Traseul lui Antonin, angajat fidel al unei agenţii imobiliare, este unul destul de previzibil: obsedat de curăţenie, maniac până la nebunie pentru o ordine absolută, devine victima propriei obsesii, căderea fiind fulgerătoare şi şocantă: spilcuitul agent imobliar, care dispreţuia „scursurile societăţii” care, în opinia lui, murdăreau Parisul şi, practic, nu aveau nici un drept să trăiască, se lasă să alunece în cel mai crunt mizerabilism, atunci când planurile lui disperate de a curăţa capitala de mizeria adusă de cerşetori se destramă unul câte unul. Traseul său este uşor de analizat din punct de vedere psihologic: obsesia pentru curăţenie „s-a preschimbat într-o estetică a abjecţiei, în lipsa uciderii unui vagabond, aţi ales să vă ucideţi pe dumneavoastră înşivă, să vă constituiţi în obiect al repulsiei”. Ironia sorţii a făcut ca omul arogant care le răspundea de sus cerşetorilor („N-ai vreo doi euro?” – „Ba da, dar îi păstrez pentru mine”) să ajungă el însuşi să întindă mâna şi să primească acelaşi gen de răspuns.

Bruckner realizează o adevărată psihologie a cerşetoriei: cerşetorii nu sunt catalogaţi drept o masă amorfă, fără alte trăsături decât lipsa de acoperiş şi de bani, ci sunt împărţiţi, în mintea înfierbântată de ideea curăţirii sociale a lui Antonin, în categorii specifice: cerşetorii care ajunseseră astfel din pricina şomajului (deci mai aveau o şansă de reabilitare) şi cei care se scufundau în mizerie fără nici o intenţie să mai facă ceva cu viaţa lor, „deşeuri umane care abia se mai ţineau pe picioare şi se confundau cu propriile dejecţii”. În periplul său febril prin Paris, pentru a identifica cerşetorii care trebuiau curăţaţi de pe faţa pământului, Antonin prinde curaj de a formula un gând teribil: „Unele vieţi valorează mai mult decât altele”.

Poate cea mai interesantă parte a romanului este dezvoltarea relaţiei dintre Antonin şi Isolde, o filantroapă misterioasă, care conduce azilul pentru cerşetori „Casa îngerilor” şi care pare a-şi dedica şi sacrifica viaţa salvării celor mai decăzute fiinţe. Dar în spatele faptelor ei, se ascunde ceva ce nici Antonin nu-şi poate imagina.

Deşi are gânduri criminale, Antonin este mai degrabă descris în registrul comico-ironic: încearcă să ucidă şi nu reuşeşte. Pur şi simplu, îi scapă de sub nas, în ultimul moment, fiecare oportunitate de a ucide, devenind de-a dreptul hilar, o caricatură a propriei sale obsesii. Exasperat şi alunecând uşor în depresie, Antonin se transformă pe sine în obiectul urii sale, dar nici măcar asta nu reuşeşte. Încearcă să-şi asume paternitatea unei crime, dar este deconspirat. Subconştientul său însă ascunde secrete mult mai cumplite decât îşi imaginează, trecutul său fiind încărcat de o experienţă ce explică, de fapt, nevoia sa obsesivă pentru curăţenie. Dar acesta este twistul cărţii, pe care nu vi-l voi deconspira.

 

Pascal Bruckner, Casa îngerilor, Editura Trei, traducere din franceză de Doru Mareş.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


2 comentarii
  1. AvatarVirginia Popa

    Citesc acuma. Scriitură interesantă, dar n-aş putea spune că îmi place foarte tare cartea…

    Reply
  2. AvatarBitza Mihai

    Sincer cartea m-a impresionat destul de mult,ea ilustreaza cele doua categorii sociale ale Parisului
    cei care reusesc sa munceasca si sa isi asigure un trai decent sau chiar mai mult de atat si cei pentru care ordinea si disciplina lipseste cu desavarsire. Chiar recomand cartea persoanelor peste 17 ani!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *