După ce și-a făcut mâna în Cațavencii – sigur știți și citiți rubrica Bătăi în dialog – și după ce s-a antrenat în volum cu Simona Tache – Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (un interviu tare simpatic cu cei doi autori aici), Mihai Radu și-a încordat mușchii inspirației și a publicat primul său roman: Sebastian, ceilalți și-un cîine (Editura Polirom, 2014, colecția Ego. Proză).
Cum volumul său de debut este abia ieșit de la tipar și cum știm că vă place de Mihai Radu, ne-am gândit că nu mai puteți de curiozitate și vreți să-l citiți imediat. Așa că, împreună cu prietenii de la Editura Polirom, vă oferim 3 exemplare din Sebastian, ceilalți și-un cîine.
Nu, nu mergem pe principiul primul venit, primul servit :), ci trebuie să ne povestiți, în comentarii, care credeți că este cea mai mare nereușită din viața voastră și ce ați fi putut să faceți pentru a-i schimba finalitatea.
De ce vrem o poveste mai puțin solară? Pentru că romanul lui Mihai Radu este despre viața reală, nu cea din filmele de Hollywood cu happy-end, viața sub toate aspectele ei, presărată de temeri personale, de nesiguranțe, de nereușite, dar și de aspirații, speranțe, iubiri neîmplinite, dezamăgiri și deziluzii. Sebastian și Grațiela sunt personajele principale ale cărții, cele prin ochii cărora veți citi despre lumea aceasta așa cum este ea, cu bune și cu rele. El burlac, funcționar la primărie, scriitor aspirant și un potențial infractor. Ea mamă, soție înșelată, prezentatoare TV și o posibilă afaceristă. Se vor intersecta, desigur. Și ceea ce va ieși veți vedea în roman. Dacă vreți să gustați mai întâi un fragment, găsiți unele faine aici, aici și aici.
Atenție! Pentru a intra în tragerea la sorți pentru unul dintre cele trei exemplare din Sebastian, ceilalți și-un cîine trebuie să respectați cerința concursului, să vă semnați cu numele vostru real și complet și să lăsați o adresă de e-mail validă.
Perioadă de desfășurare a concursului: 14 – 21 martie.
Mult succes!
Câștigători: Stanciu Lucian, Săndulescu Maria Andreea, Lazăr Adrian.
cea mai mare nereușită din viața voastră
Cea mai mare nereusita din viata mea este faptul ca pana in prezent inca nu am reusit sa devin mama ( din pacate am avut 2 sarcini oprite in evolutie pana in prezent ).
Si acum sunt pe tratament, analize…si in septembrie implinesc 35 de ani…ceea ce este greu si dificil…!
Dar vorba aceea, speranta moare ultima ! 🙂
Nu stiu daca sa le numesc nereusite sau regrete ca nu le-am facut, (sau o fi acelasi lucru) dar ar fi doua – nu ma pot hotari care regret e mai mare. Primul ar fi ca nu am emigrat cand aveam varsta potrivita pentru asta, iar al doilea ca nu am intrat in politica in tumultuosii ani ’90. La momentul acesta as mai putea indrepta “răul” doar daca as inventa masina timpului, si cu “mintea de-acum” as lua hotararea potrivita.
M-am tot gândit care a fost cea mai mare nereușită a mea, dar nu pot să pun pe primul loc o întâmplare. Și viața mea nu e o poveste frumoasă – nici un mare succes nu aș putea să numesc – micile dezamagiri au fost in echilibru cu bucuriile. Am doar 22 de ani și o să dau vina pe vârstă pentru că încă nu am trăit ceva marcant.
Am inceput facultatea. Filosofie. Am rezistat doar o luna. Am renuntat. De ce? Sufar de mizantropie estetica. Stiu ca avem ce invata de la fiecare om, dar nu reusesc sa comunic asa cum mi-as dori cu fiecare.
Pana acum as fi putut sa-mi iau licenta. In schimb, am devenit o autodidacta care cere mult de la sine insasi. Nu am pierdut timpul. Am devenit mai inteleapta intre timp.
Am de gand sa reincep facultatea in toamna.
Ce as fi putut face ca sa-mi fi indeplinit scopul de a urma facultatea atunci? Ar fi trebuit sa nu fiu atat de mandra, si sa cer de la mine mult, iar de la ceilalti sa nu am asteptari atat de mari. Imi facusem iluzii.Dar ce iluzii!
Dar am circumstante atenuante. Invatamantul in oropsita noastra tara este de proasta calitate.
Nereușită m-a însoțit din fragedă pruncie. De la fata pe care nu am reușit să o fac să mă placă prin clasă a șasea până la facultatea care m-a dezamăgit și la care am renunțat.
Dar cea mai mare nereușită a vieții mele sunt eu. Nu mai pun preț prea mult pe eșec și pe succes , nu cum puneam când eram mai tânăr, dar mereu o dau în bară la a fi un om mai bun.
În fiecare zi a vieții mele nu reușesc să fiu un frate mai bun, un copil mai bun, un prieten mai bun, un om mai bun. Și e așa de greu, câteodată, să accepți că se poate și mai bine.
Unii vor să fie antreprenori de succes, milionari , fotbaliști, medici sau altă profesie în care își pun toată energia. Eu îmi doresc să fiu mai uman, mai înțelegător, mai iubitor, mai prietenos, mai înțelept, mai mult Eu și mai puțin Voi.
Dar toate ”talentele” astea se antrenează și nu disper deloc.
Când sunt întrebat, adesea, care e cea mai mare nereușită a mea, răspund cu zâmbetul pe buze și cu inima împăcată : Eu sunt, domnule, dar mă tratez!
Cand am vrut sa fac politica incepand chiar cu primavara lui ’90, aproape ca am reusit. Mi-am ales partidul care ma reprezenta, m-am facut apreciat si respectat in cadrul filialei locale, ca un tanar de viitor ce eram, si ma bateau pe spate cu nedisimulata admiratie toti seniorii unsi cu toate, dar toate alifiile. Ei ma incurajau, mustacind, sa spun tot ce am de spus si sa imi pun pe masa toate aspiratiile si initiativele, pentru ca, nu-i asa, suntem membri si activisti ai unui partid democratic. Evident, am dat-o-n bara.
Ar fi trebuit sa fac exact pe dos.
nu e cea mai mare nereușită, ba chiar as putea spune ca e o reușită faptul ca nu am câștigat la loto. și am jucat o luna întreagă; de fapt de vreo 5 ori. de doua ori am nimerit trei numere câștigătoare dar mi-a fost jena sa iau banii ca erau prea putini. sa va zic de ce am considerat atât o nereușită cât și o reușită: de vineri – atunci când presimțeam ca o sa iau marele premiu – și pana duminica nu reușeam sa dorm decât 3-4 ore pe noapte, asta din cauza ca nu știam în ce voi investi banii câștigați. mi-am făcut planuri, schițe, inclusiv transportul banilor ma frământa.
când îmi făcusem cât de cât o idee despre cum o sa-mi investesc banii, a venit momentul adevărului: doar trei numere nimerite. mi s-au tăiat aripile. simțeam ca am smuls mâncarea copiilor orfani de la gura, ca azilul care urma a fi construit a făcut “bum” în urma unei explozii provocate de o butelie pe care am uitat-o deschisa, ca Olanda (locul unde urma sa-mi petrec restul vieții) a dispărut de pe suprafața pământului. partea buna ca nu am câștigat e ca nu știu daca îmi ajungea sa construiesc azile de bătrâni ori sa hrănesc copiii orfani, cel mai probabil rămâneam cu mustrări de conștiință – o viata frumoasa, dar încărcată.
PS ficțiunea “se pune”?
Am simţit întotdeauna o prezenţă. Nu cred în fantome. Nu ştiu dacă mai cred în ceva, de fapt. Aşa m-am format de-a lungul timpului. Şi totuşi, am simţit întotdeauna o prezenţă pe lângă mine, ceva care m-a determinat să merg mereu mai departe. Încă o zi după altă zi. Mi-amintesc că aveam paisprezece ani când am aflat – cu foarte mare greutate, de parcă ar fi fost cel mai mare mister din univers – că ar fi trebuit să am o soră geamănă, că atunci când m-am născut eu, au scos din pântecele mamei şi ceva ce părea a fi fost un alt copil care n-a mai reuşit să se dezvolte, o mică masă amorfă de carne. După ce această poveste a ieşit la suprafaţă – cumva am înţeles de ce nu se dorea să se vorbească despre asta în familie – am tot încercat să demonstrez, de această dată mai conştient decât înainte, că eu sunt cel mai bun, că am meritat să fiu egoist şi să mă nasc eu în detrimentul celuilalt embrion. Dar acum, după douăzeci de ani de zbateri, frustrări şi nereuşite, mă gândesc că mai bine s-ar fi născut ea, cu siguranţă ar fi fost mai bună decât mine, pentru că aşa o simt.
Cea mai mare nereusita pentru mine este ca nu am facut mai multe pentru cariera mea. Solutia ar fi una foarte simpla. Sa pun familia pe locul doi si cariera pe primul loc. Deocamdata insa, prefer sa ma dedic familiei. Cand vor creste baietii putin mai mari, peste 2-3 ani, voi merge la intreviuri si la examene si sunt convinsa ca voi reusi sa obtin un job mai satisfacator pentru mine din punct de vedere profesional.
Cand nu am putut raspunde cu blandete, cand m-am maniat fara a cauta sa inteleg, cand mi se parea ca razbunarea e un fel de mancare ce se serveste la rece, dar pe care eu o scoteam din congelator, cand am zabovit in relatii pentru ca mai speram sa gasesc ceva, un fel de Ines a sufletului meu in desertul din Chile (cauta apa cu o ramurica), cand nu gasesc timp sa pierd timpul, cand am inchis ultimele telefoane fara a spune tot ce trebuia sa fie spus, cand m-am lasat apasat pe umerii parintilor, cand nu am reusit sa raman indiferenta in contexte de rautate atent cultivata, cand imi explodeaza glicemia si cand trece o zi fara sa fac pe cineva sa rada sau macar sa reusesc sa rad de mine…si cate altele!!!!