Bookaholic

Am citit Jurnalul lui Anne Frank, în engleză, în cel mai contradictoriu context cu putinţă: într-o călătorie prin Asia, la mult peste 30 de grade, de multe ori pe plaje. Mi-am şi cumpărat-o din cel mai contradictoriu loc cu putinţă: Van Vieng, Laos, un orăşel faimos pentru poziţionarea lui strategică în Triunghiul de Aur al drogurilor ce vin pe filieră asiatică.

Ţin minte că am dat pe ea mai puţin de 4 dolari şi că în guesthouse-urile prin care treceam găseam de multe ori, la schimb sau pe sume modice, cărţi destul de bune despre istorie, războaie, experienţe, călătorit. Cu o lună înainte găsisem şi citisem A woman in Berlin şi The Girl in the picture. Amândouă răvăşitoare, amândouă pe bune, cu şocul dur al autenticităţii care te mai zguduie mult timp după.

La Anne Frank a fost şi mai rău, parcă te uitai la o moarte în direct, o moarte pe credit. Ca atunci când mergi la un film şi ai văzut deja synopsis-ul şi oricât de mult îţi place personajul şi îl vezi poate schimbând lumea în următorii 20 de ani, ştii la fel de bine că e doar o proiecţie a ta, că nu o să apuce să facă nimic din asta, o să moară foarte curând. Niciodată nu mi-a fost încercată mai dur orice proiecţie legată de ceea ce citesc ca acum.

S-a întâmplat să citesc mai multe jurnale (deşi i am not a big fan) şi, aşa cum spunea şi Laura legat de Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Zen, nu am scăpat de senzaţia asta: cât de sincer poţi să fii până la urmă cu tine într-un jurnal care ştii că va fi publicat, că e şi nu e doar al tău? Cât la sută ne putem imagina/asocia viaţa omului sau chiar pe el înuşi din paginile unui asftfel de jurnal cu realitatea reală? Destul de mult, dar nu total, orice jurnal lasă loc şi proiecţiei, imaginaţiei noastre, ficţionalizării. Nu a fost cazul acum! Anne, în ascunzătoatea din Amsterdam, pe care o împarte cu familia ei şi cam insuportabilii Van Daan (mai alea ea, doamna!), scrie numai şi numai pentru ea: este singura, dar singura ieşire.

În afara discuţiilor cu oameni de vârsta ei, în afara interacţiunii cu altcineva decât locatarii ascunzătoarei şi, din când în când, protectorii lor care vin pe furiş, în afara luminii naturale, a hranei mai bune, a oricăui divertisment (da, atât de necesar tot timpul!) nu există un altceva decât jurnalul ei: ceea ce ea îşi scrie sieşi, cu dublul Kitty (personaj dintr-un roman care îi plăcea). Citind paginile, văzând pozele ei şi ale familiei, vâzând-o că e frumoasă, realizând că citeşti Literatură, pe care fetiţa asta de 13 ani e în stare să o facă firesc, revăzând documentarul invaziei naziste în Olanda, persecuţia evreilor, casa în care au stat, te umpli de amărăciune, ăsta e cuvântul, aşa mi s-a întâmplat!

Anne

Nici pentru tine nu mai e altă ieşire: Kitty e Anne şi Anne va muri, Anne scrie, Anne ar fi ajuns cu siguranţă o scriitoare, Anne citeşte, Anne are observaţii şi o ambiţie care te fac să te simţi mic, să nu-ţi pomeneşti niciodată vechile jurnale, ba nici încercările de acum. Te simţi ca şi cum cineva te-a adus de mână la el în casă, ştii că se va întâmpla ceva rău, tresari şi tu la orice zgomot, realizezi că nu mai e ieşire, stai şi te uiţi la piesa asta până toţi vor dispărea. M-am foit mult, de indignare şi m-am simţit ca într-un teatru bizar şi experimental când afli că actorul care în piesă moare de leucemie… chiar urmează să moară de leucemie, de asta l-au şi ales.

Jurnalul

Nu cred că mă voi duce să văd casa-muzeu Anne Frank, poate părea uşor afectat: dar nu cred că pot face asta, it was too much. E de ajuns să navighez pe site-ul muzeului şi, clar, nu mă pot vedea într-un grup păşind prin Secret Anexe şi apoi mergând liniştit la o cafea cosy în Amsterdam.

Citind jurnalul ăsta te simţi în acelaşi timp atât de mic şi atât de mare în faţa a ceea ce numim Istorie, Viaţă. Trăieşti şi apar momente când poţi fi urgent înlăturat de pe hartă; trăieşti cu această presiune zi după zi şi reuşeşti să te desprinzi, să cauţi, să citeşti, să scrii, să te îndrăgosteşti (de Peter, băiatul de 16 ani al familiei Van Daan), să visezi, să trăieşti liber, lucid, să ai emoţii, pasiuni. Fetiţa de 13 sintetizează şi depăşeşte o realitate în faţa căreia mulţi adulţi şi-ar frânge mâinile a agonie, isterie, disperare – ceea ce se întâmplă şi sub ochii ei.

În acelaşi timp mi se pare inutil, snob, forţat să judeci literar acest text, să interpretezi, să imaginezi: totul e acolo, covârşitor de bine redat. Totul nu e decât o dramă macabră care s-a întâmplat, din care nu a mai supravieţuit decât tatăl, Otto Frank (un tată extraordinar – şi nu voi mai face alt comentariu), iar al cărei agent (persoana care i-a turnat pe toţi cei din ascunzătoare) nu a fost niciodată descoperit. În schimb îi ştim pe protectori şi atât.

Cei 4 protectori sunt angajaţi ai lui Otto Frank (tatăl ei – în centru). O fotografia în care apar împreună

Nu am văzut ediţia de curând tradusă în română, lansată la Gaudeamus, aşa că aştept să-mi spuneţi voi cum e: are fotografii? cum e traducerea?. Şi, important pentru mine: voi o găsiţi la fel de apăsătoare sau am fost eu cam prea influenţată de cele 2 drame anterioare aproape la fel de răvăşitoare?

Jurnalul a fost publicat prima oară tot la Amsterdam, în 1947, şi a devenit cea mai cunoscută mărturie a unei victime evreice din al doilea război mondial. E interesant să citiţi câte ceva şi despre editarea cărţii: tatăl ei a înlăturat unele pasaje, legate de mama cu care Anne nu prea se înţelegea, legate de sexualitatea ei, la 13 ani, iar în afara numelor familiei Frank (Anne, sora ei Margot, tatăl Otto, mama Edith), pe celălalte le-a publicat sub pseudonime.

La noi, prima ediţie a cărţii a apărut în 1959, la Editura Tineretului, iar jurnalul a fost pus în scenă de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul Evreiesc de Stat. Bineînţeles, există şi filmul, din 1959.

Fotografie din filmul realizat în 1959.

P.S. Cartea mea vine de la Shannon Mc Neely. Îi mulţumesc că a lăsat-o acolo 🙂