Bookfest ne-a adus, precum vă spuneam acum ceva timp, un milion de cărți și câteva sute de lansări. Printre acestea, și ”Kinderland”-ul Lilianei Corobca. Care, surpriză, a fost bestseller-ul (deși nu prea știu ce înseamnă asta în cifre) Editurii Cartea Românească.

Am citit cartea autoarei moldovene înainte de lansarea ei de duminică, 2 iunie, de la Bookfest. Mi-a plăcut. Mult. Și o să vă spun și de ce, în rândurile ce urmează.

Mai întâi, să o cunoaștem puțin pe autoare. Liliana Corobca face parte din generația de tineri scriitori din Republica Moldova – s-a născut în 1975, în satul Sășeni, județul Orhei. Studiile sale sunt în domeniul filologic: a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, secția română-latină și este doctor în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Personajul în romanul românesc interbelic”, Editura Universității București, 2003.

A debutat cu romanul Negrissimo (un fel de roman despre actul scrierii), Editura Arc, Chișinău, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei ”România literară”, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). Cel de-al doilea roman se numește ”Un an în paradis”, apărut tot la Cartea Românească, în 2005 și care reunește, în paginile sale, problematica traficului de carne vie.

corobca_liliana

Sursa

Astfel, ajung la al treilea volum, ”Kinderland”, recent lansat. Este un roman care tratează, grosso-modo, tema migrației, a lucrului în străinătate, și încearcă să scoată la suprafață ce rămâne în urma celor plecați după ”bani lungi”.

Nu am citit până acum un roman de o factură atât de actuală – e posibil să fie problema mea, să existe și alte povești ce sondează realitatea migrației, realitate ce se adâncește din ce în ce mai mult. Prin această prismă însă, cartea Lilianei Corobca mi s-a părut extrem de proaspătă, cu un subiect ce problematizează și cu un unghi inedit pentru povestea de față- naratorul este o fetiță de 12 ani, Cristina.

Fără personajul central, Cristina, romanul nu ar mai fi fost la fel, ar fi rămas doar problema spinoasă a plecărilor masive în străinătate. Alegând însă vocea unui copil, perspectiva este unică și confruntă cititorul cu gândurile acestuia, cu dilemele și nefericirile fetiței, cu naivitatea, dar și maturizarea precoce, cu așteptarea continuă și dureroasă, cu golul imens provocat de plecarea părinților la muncă în Italia (mama), respectiv Rusia (tatăl). Scriitoarea nu se oprește aici. Cristina are doi frați mai mici pe care trebuie să-i îngrijească și niciun adult în gospodărie (pentru că da, acțiunea este plasată într-un sat din Moldova) – rudele sunt, de cele mai multe ori, indiferente față de situația copiilor ”părăsiți” pentru ”bani lungi”, sau sunt neputincioase (cum este bunica, bolnavă).

Romanul debutează cu o întâmplare haioasă: fratelui mijlociu, Dan, i s-a lipit, aproape de buric, o căpușă. Sora lui, protectoare, încearcă să i-o scoată, dar se teme că-i va rămâne capul căpușei acolo și-i va suge tot sângele. Așa că pornește în căutarea unui adult care să-i ajute. Singurul om disponibil se dovedește a fi un bărbat de care copiilor le era frică.

O căruță se opri la fântână. Un om scoase o căldare de apă, bău, apoi umezi botul calului. Se uită și el la fata care-l privea țintă. (…)

– Nu vreți să scoateți o căpușă?

– Vreau, cum nu. Unde-i?

– Acolo, arătă Cristina spre poarta lor.

Această candoare, împreună cu oralitatea jucăușă, străbate întregul roman – ce s-a vrut a fi unul epistolar, migrând apoi între scrisori adresate de către Cristina mamei ei și povești din viața cotidiană a celor trei copii. Mă bucură faptul că autoarea a renunțat la ideea (precum ea însăși mărturisește, pe coperta a treia) de a scrie un roman epistolar. Nu cred că ar fi fost veridic, în contextul în care fetița se ocupă de gospodărie (hrănește animalele, face curățenie, are grijă de plante), de frații ei mai mici (Dan împlinește 6 ani, iar Marcel este mai mic, 4-5 ani) și merge la școală – când să-și facă timp și pentru scrisori lungi către mama ei? Găselnița cu telefonul săptămânal al mamei și povestirea lucrurilor petrecute de la o săptămână la alta este un caz mult mai fericit din punctul meu de vedere.

Liliana Corobca agentia

Și-așa avem pasaje în care autenticitatea vocii naratorului este pusă la încercare. Deși avem de-a face cu o fetiță inteligentă (chiar dacă nu are timp de învățat și nici note foarte bune la școală), într-un proces drastic de maturizare, mi-a fost greu să cred o parte dintre reflecțiile sale – nu de alta, dar o fată dintr-un sat, cu o condiție socială precară, care nu a avut contact cu lumea din afara spațiului rural în care s-a născut, nu are cum să gândească așa:

 

Trebuie undeva să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viaţa lui inaccesibilă şi necunoscută celorlalţi. Unde viaţa să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor şi aşteptare. Un sat al copiilor buni. (…) Bărbaţii şi femeile, normali, sănătoşi, apţi de muncă şi care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noştri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul şi nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinţi în Spania s-au bucurat.

Desigur, în pasaje precum cel de mai sus, vocea scriitoarei îți face loc printre cea a naratoarei. Nici nu se poate abține să nu reflecteze asupra migrației, de vreme ce ea însăși a trăit într-un sat din Moldova și observă în amănunt toate schimbările care au intervenit în mediul rural după revoluție. Sunt fragmente și detalii atât de fin puse sub lupă încât am trecut cu vederea neverosimilitatea lor.

Cristina pare că îi povestește mereu mamei, chiar și atunci când nu i se adresează direct și vorbește despre ea la persoana a treia. Privirea ei înregistrează micile întâmplări din viața fraților – cum și-au făcut prietene și au avut parte de primul lor ”pupic”, cum își apără jucăriile de cei care vin în vizită pentru a le fura (pentru că nu este nimeni care să se impună în casă) și fac percheziții îndelungi înainte de a-și lăsa partenerii de joacă să părăsească gospodăria, durerile lor fizice sau sufletești. Relatează bârfele satului și micile scandaluri sau picanterii, impunând o judecată de valoare asupra lor (de exemplu, bărbații care se întorc de la muncă din străinătate cu alți copii, adolescente care rămân singure în sat și se prostituează sau violența unui vecin care îți bate soția atât de mult încât devine mijloc de divertisment). Încearcă să descrie viața, dorințele și neîmplinirile ei, în calitate de ”mămică” sau ”viitoare femeie” – surprinzător pasajul în care mărturisește că așteaptă cu nerăbdare venirea menstruației, de exemplu. Din când în când, își amintește de viața de familie (pe care Dan, fratele mijlociu, nu și-o amintește, iar pe care Marcel nici n-a prins-o) și de copilăria ei, de cele mai multe ori reprimate din pricina suferinței pe care i-o provoacă.

Uneori, după ce vorbesc cu tine, mi-e atât de greu pe suflet! Vreau să plâng, dar cum încep să lăcrimez oleacă, se pun și frații pe bocit și nu-i mai oprești. Undeva să mă ascund și să plâng în tihnă tot nu pot, că mi se înroșesc ochii și mă doare capul …

(…)

Marcel știa că n-o să-l cred, c-o să mă uit la el ca și cum nu-i în toate mințile și mă apucă de poala rochiei, trăgându-mă după el. M-a dus în camera noastră cea mai îndepărtată, rece și întunecoasă și am văzut. A băgat o pernuță într-un palton vechi de-al tatei, a pus deasupra pălăria, care știam că e a tatei, dar nu o purtase niciodată (…). Avea tatăl lui Marcel și cizme, și pantaloni. Marcel m-a privit triumfător, chipurile, vezi, iată-l pe tata. A ridicat un băț (de unde l-o fi găsit, atât de lung și de subțire), cu ăsta l-a bătut, chipurile. Am luat bățul și i-am tras una la fund.

– Așa?

– Da, a răspuns el și n-a plâns că l-am lovit.

(…) Copiii aceștia imită tot.

Cartea este presărată, spre sfârșit, de ritualuri magice practicate de copii – Alisa, o altă fetiță, o inițiază pe Cristina în vrăjitorie, o învață descântece (de reținut cel de aducere acasă a părinților, nu cu inima, care doar lăcrimează, ci cu mintea) și practici de vindecare.

Titlul cărții mi se pare extrem de reușit. Inițial, m-a dus cu gândul la ”lumea copiilor” și mă așteptam să găsesc o carte veselă, o narațiune plină de pozne copilărești. Nu puteam fi mai departe de adevăr. Da, este o lume a copiilor, dar o lume în continuă schimbare, plină de drame și cu un viitor incert. Ce se va alege de acești copii, ”părăsiți” în propria casă, de proprii părinți? – una dintre întrebările pe care mi le-am pus după ce am terminat cartea.

Primim totuși și o explicație concretă a titlului, în strânsă relație cu subiectul volumului și cu nevoia de joc și joacă a copiilor în cauză:

Acum câțiva ani, a venit ajutor umanitar la școala noastră și în fiecare cutie era câte un ”Kinder”, adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. (…) Credeam că ”kinder” înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil și ne-a învățat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari.

Cu precizarea că, deși prin jocurile cu scenarii de tipul profesorul și elevii (subtil, întrezărim perversitatea unor profesori), polițistul și hoțul sau polițistul și negustorul (în care este criticată corupția), copiii își satisfac nevoia de joacă, în roman ”cei mici” sunt nevoiți să fie ”cei mari”.

Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Ne jucăm după lecții, seara, în vacanță. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs și cel de plâns.

Așteptarea este o stare perpetuă în carte – unul dintre cele mai crude episoade este acela în care părinții le spun copiilor că nu vor veni în vacanță până când nu moare bunica, pentru a nu cheltui bani cu două drumuri. Cristina simte că este pusă în fața unei situații grele: trebuie să aștepte să le moară bunica pentru a se bucura de întoarcerea părinților.

Viața unui sat, prin ochii unui ”copil mare, de 12 ani”, cu fragmente înduioșătoare, dar și zile mai bune, cu o Moldovă săracă și pustiită – toate acestea și multe altele vă așteaptă să le descoperiți în cartea Lilianei Corobca. Câteva fragmente puteți găsi aici.

Și stați pe aproape, urmează un interviu cu scriitoarea ”Kinderland”-ului.

 

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator și la „Suplimentul de cultură” și „Revista Arte și Meserii”. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Pasionată de literatura contemporană, teatru, film, scris & altele.(credit foto: machromart)


3 comentarii
  1. Pingback: Moldova copiilor din ”Kinderland”-ul Lilianei Corobca | "Te iubeste mama" ("La mamma ti vuole bene")

  2. Pingback: Kinderland, referinte critice. | Corobca's Blog

  3. Pingback: Ecouri critice la romanul Kinderland | Corobca's Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *