Nu aș putea să dau un motiv întemeiat, însă de câțiva ani (cam de când am terminat de mers pe la școli), nu am mai citit poezie decât sporadic și, în principiu, mai mult fragmente din clasici. Mi se pare foarte greu să vorbești despre poezie și, în general, poezia trezește în mine sentimente și trăiri profunde pe care nu mă simt mereu pregătită să le trăiesc. Cum ar veni, cam evit poezia și tocmai de asta m-am hotărât să fac ceva în privința asta.

Noaptea de gardă a Ioneliei Cristea m-a făcut curioasă atât prin titlu, cât și pentru că am citit pe copertă că e „Câștigătoarea Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014”. Romanul câștigător al aceluiași premiu, Fotograful Curții Regale, de Simona Antonescu, mi-a plăcut foarte, foarte mult și am zis să merg pe încredere.

Pentru majoritatea oamenilor, secția de urgențe sau de gardă a unui spital se rezumă la episoade sporadice în care ne-am trezit acolo speriați, sperând că o să dăm peste un doctor bun care să ne repare, sau la altfel de episoade, cele din filmele americane (gen Spitalul de Urgență, House, Anatomia lui Grey ș.a.), unde vedem doctori sexy și asistente simpatice dându-se peste cap pentru a salva viața pacienților (la fel de speriați și dezorientați cum suntem și noi în realitate).

În volumul Ioneliei Cristea descoperim că viața de medic de gardă „nu e ca la televizor”, că doctorii nu sunt oameni atotștiutori, că, în timp ce se ocupă de pacienți, gândurile despre viața lor continuă să ruleze în surdină și că, după ce ies de pe ușa spitalului, pacienții, bolile și denumirile de noi de medicamente continuă să le răsune în minte pe repeat sau că sunt zile (sau nopți) când își pierd încrederea în menirea lor.

 

Mă obișnuisem în clinică, un vid imens care astupa / un alt vid, o stare de echilibru car venea la pachet / compensator, o mulțime de oameni și de minute / pe fast-forward, o serie de stări contradictorii / în raport cu ce fac și ce sunt, dacă îmi doresc, / dacă îmi pasă, dacă trebuie, dacă mie îmi trebuie // Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital / închideam ochii pentru câteva secunde și / când îi deschideam nu știam ce caut acolo; dacă eram / medic sau pacient, dacă nu compensam (fără să știu) / la nivel energetic ceva mai profund.”

 

Deși mic, volumul este construit din mai multe părți și nu toate vorbesc despre meseria de medic. Amintiri din copilărie, experiența morții persoanelor apropiate (diferită de felul în care clinicianul constată decesul), nopți lungi și fără sens, rătăciri prin oraș, iubiri neînțelese… tematica abordată este diversă, ca și modalitățile de exprimare. Formal definite ca poezii, volumul cuprinde texte în versuri cu rimă albă, de dimensiuni diferite, de la poezii cu versuri lungi, aproape un fel de proză în versuri, la poezii scurte, ca un fel de instantanee.

 

Mă apropii încet de patul lui, cu o seară / înainte nu dormise deloc transferat / de la interne cu mari dificultăți, / pe noptieră un mic dejun, inhalatorul, / dopurile pentru urechi. Își scoate masca / de oxigen delirează și chipul / i se învinețește. Ploaia cade peste / acoperiș. Cu o drenă pe spate, inspiră / adânc, își ridică capul mă întreabă / hârâind dacă mi-e frică de moarte, / în fișă nicio epicriză – îi spun că nu, / deși mint, zâmbesc detașat și mă apuc să scriu.”

 

Pe mine m-au impresionat cel mai mult textele din primele două părți ale volumului (Sinapse și Noaptea de gardă), cele care poetizează „noaptea de gardă” și tocmai pentru că oferă această perspectivă vulnerabilă dinăuntru a unei profesii în care suntem obișnuiți să ne punem toate speranțele și să-i conferim puteri demiurgice. Există un mare refuz al morții și al bolii în societatea contemporană, iar franchețea acestor poezii te obligă să le accepți, chiar dacă nu le poți înțelege (cum nu poate nici medicul, de fapt, iar ăsta e un gând cu atât mai înfricoșător).

 

Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec / frecvent prin crize de identitate și întâlnesc oameni / vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranța. / Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă // de suferință și de boala cronică. Probabil că în planul înalt / al existenței mele trebuie să învăț ceva despre moarte / și renunțare sau despre cum poți să accepți toate astea. / Mâine sunt iarăși de gardă.

 

Pe coperta IV a volumului, Bogdan-Alexandru Stănescu, el însuși poet, dar și critic literar, face o prezentare pe care am înțeles-o după ce l-am terminat de citit și mi s-a părut justificată, dar care, sincer, până acum m-a făcut să „fug” de volumele de poezie: „Primul lucru care surprinde la acest debut este chiar flexibilitatea structurii poetice, disponibilitatea materiei de a se reorganiza pe diverse registre, fie ele gingaşe, fie macabre, dure sau tehnice. Nu avem aici o poezie care să-şi lase cititorul în zona comodă, călduţă a previzibilului, ci una care se joacă (serios, bineînţeles) cu planuri aparent ireconciliabile. Un expresionism autentic, polemic, visceral”. E frumos spus, e deștept, însă te face să te gândești că poezia nu e pentru cititorii obișnuiți, ceea ce nu e deloc adevărat. Așa că dacă sunteți, ca și mine, cititori care se „tem” de poezie pentru că o simțiți prea elevată, prea profundă, pentru că vă luptați încă cu spaima de a nu ști „ce a vrut să spună poetul” sau, pur și simplu, vă speriați de coperta IV, vă sugerez să vă învingeți temerile și să răsfoiți, din când în când, și câte un volum de poezie contemporană. Veți descoperi o poezie diferită de tot ce ați învățat în școală, dincolo de rime, ritmuri, figuri de stil și specii lirice.

Noaptea de gardă este un volum dens, uneori în tonuri sumbre, alteori cu scurte izbucniri luminoase, cu un ton variind între o luciditate rece și tăioasă și o melancolie caldă și puțin apăsătoare. Deși amestecă trăiri complexe și profund umane (apropierea dintre două corpuri, teama de boală și de moarte, senzația de lipsă de sens a lumii) cu termeni medicali complet de neînțeles, poezia Ioneliei Cristea e mai degrabă prietenoasă, iar meritul său cel mai mare mi se pare acela de a reuși prin forța de sugestie a versurilor (cu elipsele lor, cu posibilitatea de a trece de la un gând la altul) să facă un tablou surprinzător și inedit a ceea ce presupune profesia de medic, dincolo de imaginea pe care o avem noi ca pacienți sau ca spectatori.

Noaptea de gardă, de Ionelia Cristea, Ed. Cartea Românească, 2015, col. „Poezie”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *