Și se făcu întuneric, de Ciprian Măceșaru, este o colecție de opt proze scurte, exemplar scrise, în care fiecare text în parte reușește să atingă un punct nevralgic al lumii de azi.

Volumul se deschide cu un text despre defazări, pierderi de tempo și sincope conjugale. În Delay, acești timpi lipsă nu-i anulează personajului numai plăcerea de a nu anticipa scorurile la meciurile din campionatul de fotbal (televizorul lui Gherasim, veciunul de la etaj, este cu câteva secunde mai rapid), dar pune și punct căsniciei sale – în favoarea aceluiași Gherasim.

În Leoaica (e de la sine înțeles că titlul trimite la poemul-fanion Leoaică tânără, iubirea) „Iuliana era o poetesă, admiratoare până la ceruri și înapoi a lui Nichita Stănescu […] mustea de patetism, de cuvinte ca frumos, minunat, înger, lacrimi și zbor și era o bisericoasă, o smerită, iubirea țâșnea din ea de peste tot”. Sigur că orice absolvent de Litere recunoaște într-o clipită acest prototip, iar cinismul cu care Ciprian Măceșaru construiește acest text face deliciul lecturii.

Lecția este un text pe care ar putea fi studiată arta echivocului. De la prima frază, de la smerenia așa-zisului discipol, amintind (voit) de practicile de instructaj budiste, până spre finalul textului, unde replici de tipul: „Ești cel mai tare. Ești regele cartierului. Le-ai luat banii la toți” dinamitează întregul eșafodaj pe care părea să fie contruit textul.

Deși fiecare povestire în parte își are forța și miza ei, cred totuși că nucleul acestei cărți se găsește în două dintre textele din voum. Pe de-o parte în Fabrica de draci, unde este vorba despre un fiu care nu-și iartă tatăl pentru abuzurile de putere, iar pe de altă parte în proza care dă și titlul volumului, Și se făcu întuneric, poveste care trece din factual în contrafactual vorbind despre mișcările stradale care ne-au animat pe toți în ultimul an.

Subtema care traversează ambele texte este aceea a spunerii unor povești. În Fabrica de draci, tatăl vine adeseori acasă beat, furios, iar mama „legăna dracii pe un picior, că așa se zice, că dacă bâțâi din picior înseamnă că legeni un drac. Erau dracii pe care i-i arunca tata de cum intra pe ușă, duhnind ca o distilerie”. Cu toate acestea, fiul își amintește poveștile pe care tatăl i le spunea în copilărie, povești care se calcifiază odată cu trecerea timpului: „Îl văd pe bărbatul care povestea folosind mereu și mereu aceleași formule, aceleași fraze ce nu îngăduiau vreun amendament logic sau stilistic. Erau fraze definitive, perfecte, nu le puteam, și nu pot nici acum, auzi decât prin vocea tatălui meu”.

Proza care dă titlul volumului este și cea mai extinsă. Și se făcu întuneric, care debutează cu așa-zisul motto neoficial al Republicii Tatarstan – „Noi putem!” -, este, cum am spus, un text care reia povestea protestelor din Piața Victoriei. Personajul central se lasă târât, fie din iubire, fie din lașitate, într-un „război de uzură” în care nu crede. În final, atât el, cât și Valentina (femeia voluntară care îl aduce, aproape împotriva voinței lui, pe baricade) sunt deportați, urmând a fi instituită o nouă dictatură. Într-o secvență, el trebuie să țină o scurtă prelegere la Sala Mică a Ateneului despre o piesă de teatru a lui Federico García Lorca. Bruiat de timpul prea scurt care i se alocă, tot discursul o ia la vale, iar coerența, atât de bine gândită și memorată dinainte, se rupe:  „De atunci vorbesc numai la capătul liniei, în fața publicului meu imaginar, vorbesc foarte bine, acolo sunt un vulcan, un torent, nimic nu mă poate opri”.

Această concentrare asupra zicerii unui text este o temă adiacentă care se reia pe diverse niveluri.

Lumea construită de Ciprian Măceșaru este o lume à rebours: „Ca o gingie atinsă de parodontoză, pământul de lângă blocuri e lăsat pe alocuri, dezvăluind fundațiile, lucru care pare să nu îngrijoreze pe nimeni. Câteva fetițe joacă fotbal pe un teren improvizat într-o parcare. Pe margine, patru băieți butonează pe telefoane. Fetele aleargă cu multă ambiție și chicotesc ori de câte ori una dintre ele se încurcă în pași sau nu nimerește mingea. Băieții, plictisiți, dar cu frizuri impecabile, par mici extratereștri pedepsiți de părinți să locuiască o vreme pe Terra”. Pasaje ca acesta ilustrează la perfecție care este unghiul de vedere din care Ciprian Măceșaru scrutează realitatea.

„Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu demult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”, spune personajul central din Și se făcu întuneric. Ce-i lipsește lui este ambiția și, nu în ultimul rând, independența de a acționa fără „cârje” – așa cum sunt, pe rând, mama și apoi iubita lui. Bezna care revine acum nu este altceva decât un nou Ev Mediu.

Însă Ciprian Măceșaru nu lasă „întunericul” pe care-l anunță încă din titlu să devină notă dominantă în cartea lui. În urma lecturii, rămâne gustul unui spirit ludic bine pus în pagină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *