Tag: carte

Vremea distopiilor nu a trecut – Ismail Kadare

După ce chiar şi dictatura comunismului începea a fi istorie, Ismail Kadare – scriitor din Albania, unde s-a manifestat una dintre cele mai crunte forme ale dictaturii – venea în peisajul literar cu noi distopii, cu alegorii ale comunismului, ale totalitarismului, în general. Istoria a arătat că experienţe tragice, precum fascismul sau devastarea produsă de un război extins la nivelul întregului pămînt nu pot opri întoarcerea terorii, cu şi mai mare virulenţă. Speranţele în certitudini rămîn reduse la minimum, pericolul fiind extins pînă la pierderea dreptului – considerat, o vreme, inerent – de a mai putea visa, avertizează Kadare în Palatul viselor, un roman care aminteşte de interminabila şi halucinanta birocraţie din Castelul, atmosfera fiind ridicată de Kadare într-un tărîm al oniricului. Citeşte tot articolul

Ruseasca Generație P a rusului Pelevin

Faceți cunoștință cu Vavilen. Este copywriter, a studiat literatura și se vrea poet. În Rusia modernă, lucrurile sunt razna și realitățile nu-s chiar evidente. Psihoză colectivă? Poate asta vrea să spună Generația P. Sincer, habar n-am. :) Stau și mă gândesc cum să scriu despre cartea asta. E o nebunie, credeți-mă, un amalgam fascinant și bizar, pe care nu prea știi de unde să-l apuci, care de la un punct încolo dă deoparte sensul, narațiunea și o ia pe câmpi complet. Citeşte tot articolul

Sentimentul unui sfârșit sau memoria după Barnes

Ce m-a legat întotdeauna de Barnes a fost o anumită percepție a trecerii timpului, un sentiment al lui atunci și acum, subiectiv, resemnat și poetic, o apropiere profundă de sfârșit prin lentila dulce a unui trecut ce sublimează naivitătățile, revoltele, intelectualismele într-o atmosferă ca o zi caldă și tristă de toamnă târzie. Citeşte tot articolul

Istoria ca un dans de tango

În fluxul de cărţi despre comunism care au tot apărut în ultimii 10-15 ani, puţine sunt cele care reuşesc să impresioneze – asta pentru că a cam devenit o regulă nescrisă că trebuie să arăţi cât de rău era pe vremea de tristă amintire, iar esteticul trece în subsidiar, căci povestea nu trebuie să exceleze neapărat prin construcţie sau prin conturarea de personaje, ci prin mesaj, obligatoriu anticomunist. Cam supralicitată această temă (şi în literatură, şi în film), dar şi obosită înainte de vreme, căci din ea s-ar fi putut scoate producţii cu mai multă substanţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul dramei Holocaustului sau chiar în cazul tragediei de la 11 septembrie (dacă e să amintim doar cartea lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close). Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Citeşte tot articolul

“Cartea şoaptelor” – o cronică a învinşilor istoriei

Deşi a mai scris şi proză, şi poezie, abia odată cu romanul Cartea şoaptelor – relevant pentru ilustrarea modului în care recursul la amintiri, şi mai cu seamă, la amintirile în care familia şi membri ai comunităţii sînt implicaţi, este unul structurant – Varujan Vosganian a reuşit să se impună cu adevărat şi ca scriitor. În Cartea şoaptelor, Vosganian intenţionează să se înfăţişeze pe sine nu printr-o introspecţie amănunţită, ci prin plasarea sa foarte bine precizată în rîndul unei anume comunităţi – cea armenească. Citeşte tot articolul

Locul tuturor tăcerilor mele

O zi de stat printre cărţi. Fără soare, fără plimbat prin parcuri sau ieşit la iarbă verde, înconjurată de copii gălăgioşi sau maşini sprintene. O zi asemeni acelei zile de martie în care am păşit prima dată în cea care avea să devină biblioteca tuturor tăcerilor mele – o singură încăpere, nici prea mică, nici prea mare, aflată în nordul Angliei, deasupra Mării Nordului. Citeşte tot articolul

(INCHIS) Câștigă un pachet cu volumele de debut câștigătoare ale concursului literar UniCredit din 2009, 2010 sau 2011!

V-am mai povestit despre ce e vorba. Dacă simțiți că locul vostru e in istoria literaturii, dacă aveți acasă manuscrise cărora le-a fost teamă să iasă la lumină, aveți acum ocazia să le vedeți în librării. Faceți ultimele corecturi și trimiteți-le repejor, până pe 9 mai, pentru a fi citite de un juriu tare fain, format din Liviu Papadima, decanul de la Litere și de criticii literari Marius Chivu și Paul Cernat. Detalii aici și aici. Citeşte tot articolul

Accesorii cu cărți pentru ținute bookaholice

Nu se poate să fii pasionată de cărți și să nu-ți tresalte inima când vezi accesorii faine, făcute cu pasiune, în care să regăsești aceeași dragoste pentru hârtie transpusă chic. Ne place să ne punem în valoare  pasiunea prin simboluri delicate şi feminine, care să ne exprime cât mai bine preferinţele. Mai găsiţi aici şi aici exemple ale pasiunii (a se citi obsesiei)  noastre, dar, ca şi cărţile, niciodată nu pot fi prea multe. Handmade, unice, glumeţe, simpatice, vă invităm să aruncaţi o privire peste încă un set de accesorii făcute să topească sufletul și portofelul unei bookaholice.  Citeşte tot articolul

De la carte la film (sau invers): Jocurile Foamei

De Jocurile Foamei m-am apucat, ca niciodată, nu de dragul autoarei. Sau a poveştii. Sau a science fiction-ului. Ci de dragul filmului, care mi-a plăcut (moderat), deşi nu mă aşteptam. A fost un experiment*: pentru prima dată am citit o carte după ce am văzut filmul, încălcând o regulă pe care nu mi-am impus-o dintr-o fiţă intelectuală, ci pentru că am fost, de fiecare dată, sigură că n-o să am răbdare să duc cartea la bun sfârşit dacă îi ştiu finalul. Citeşte tot articolul

În culisele Hamas

Cu toate clişeele de rigoare, trăim într-o „epocă a terorismului” – terorismul ca fenomen real, dar mai degrabă ca subiect omniprezent în media, în dezbateri, ca pretext pentru anumite decizii politice şi militare (de câte ori nu am auzit drept scuză pentru diverse atacuri asupra unor ţări „războiul împotriva terorismului”?). Avem nevoie să ştim mai multe despre ce se ascunde în spatele sintagmei deja împietrite de „epocă a terorismului”, aşa că nu e de mirare că au început să tot apară cărţi senzaţionaliste, ce promit să dezvăluie „adevărul”, să scoată la iveală mecanismele secrete ale unor organizaţii teroriste. Citeşte tot articolul

Diana-Florina Cosmin: “Am curaj să merg singură până la celălalt capăt al lumii”

Diana-Florina Cosmin este... ce vrea ea. Are calitatea aceea specială de a îndeplini orice îşi pune în gând, fiind dintre persoanele pentru care s-au inventat expresii de felul „poate muta munţii”. În momentul de faţă, este redactor-şef al Forbes Life, redactor la revista Forbes România şi colaborează la ediţia românească a Cosmopolitan, unde semnează rubrica „Sex and The Single Girl”.

Interviul cu Diana a fost mai degrabă o conversaţie delicioasă, în faţa unei căni de ciocolată caldă. Am vorbit ore în şir, iar, ascultând-o cum îmi povestea câte şi mai câte, nu-mi venea a crede că tânăra din faţa mea făcuse atât de multe, într-un timp atât de scurt. Începuse foarte devreme, e drept. La vârsta când noi ne jucam cu păpuşile sau alergam o minge ziua-ntreagă, ea îşi crea prima revistă numită, cum altfel, Diana. E nepoată de aviator şi îi place să zboare. Iubeşte lămpile Tiffany şi crede că „fericirea miroase a zambile roz şi vinete coapte”. E visătoare şi nostalgică şi s-ar fi potrivit de minune în Bucureştiul interbelic. Dar, mai presus de toate, Diana este o povestitoare desăvârşită. Citeşte tot articolul


Inelul carte – simbolul unei relații de lungă durată

Orice bookaholica se cunoaște de departe. Nici nu-i greu, are mereu o carte pe care o duce în poșetă și folosește cuvinte ce nu sunt în vocabularul de bază. :) Trebuie să recunoaștem că ne bucurăm de fiecare noua modalitate de a ne face pasiunea cunoscută celor din jurul nostru.  De aici și stilul personal care reflectă jucăuș pasiunile livrești. Și ce poate exprima mai bine relația noastră de lungă durată cu cărțile decât un inel? Citeşte tot articolul

Frumuseţe şi întristare de Yasunari Kawabata

Relaţiile dintre puţinele personaje distribuite de Kawabata în romanul Frumuseţe şi întristare (Ed. Humanitas, traducere  din limba franceză de Sorin Mărculescu) sînt următoarele: Oki e un scriitor trecut de 50 de ani. Îl cunoştem chiar din prima pagină a romanului, cînd decide să se ducă la Kyoto să audă acolo clopotele de sfîrşit de an. Spera ca în „vechiul oraş imperial“ s-o revadă şi pe Ueno Otoko, o cunoscută pictoriţă în stil tradiţional, iubita lui din tinereţe. Renunţase la ea, după ce fata născuse un bebeluş mort, întorcîndu-se, dărîmat,  la nevasta Fumiko şi la fiul Taikiro. Citeşte tot articolul