Nu mi-aș fi imaginat vreodată o alăturare atât de bizară ca cea propusă de muzeul de artă Tate din Liverpool, în expoziția Tracey Emin and William Blake in Focus, în care instalații și desene create de artista britanică contemporană Tracey Emin stau alături de lucrări ale poetului și artistului romantic William Blake.
Un pat în toată gloria dezordinii sale, cu perne și cearceafuri mototolite, sticle de băutură, chiloți, papuci, tampoane, jucării de pluș, ziare aruncate pe jos (instalația My Bed a făcut mare vâlvă în 1999, când a fost nominalizată la Turner Prize) tronează printre lucrări figurative ale genialului Blake, precum The Blasphemer și The Crucifixion: ‘Behold Thy Mother.
Ce să aibă în comun răvășitoarea instalație, care încremenește o etapă a plângerii din viața unei artiste (The Bed evocă perioada de depresie prin care a trecut Tracey Emin după o despărțire) și superbele acuarele cu teme biblice ale vizionarului Blake?
La o primă privire, nimic. Dar, dacă faci niște conexiuni între lucrările celor doi – tematic, expresiv, mesaj transmis – poți descoperi câteva lucruri în comun. Ajungi să înțelegi, spre exemplu, cum poate nonconformismul să unească doi artiști atât de diferiți și aparținând unor epoci atât de îndepărtate una de cealaltă: sunt atâtea versuri în care Blake își exprimă dezacordul față de autoritatea opresivă a bisericii și a statului sau în care își arată mirarea față de cei care nu înțeleg legătura dintre inocență și experiență, fie ea sexuală și, mai mult decât atât, este știut faptul că, pentru el, imaginația și viziunile interioare au avut întâietate și nu convențiile neoclasice ale vremii lui; în timp ce Emin, creatoare de artă confesională, are curajul să împartă și cu alții frânturi din viața ei, oricât de intime, nocive sau șocante ar fi acestea, are curajul să recompună scenariile întunecate ale propriei vieți, explorând teme gen vinovăție, depresie, nebunie, moarte.
Și unul, și altul au avut curajul de a se arăta lumii așa cum sunt, de a crede în ceea ce fac (câți nu s-au îndoit de talentul lui Blake!, iar când Emin a fost aleasă pe lista scurtă a premiului Turner mulți se întrebau dacă The Bed e artă sau gunoi), de a-și face cunoscute obsesiile legate de viață, moarte, naștere.
Dar, dincolo de asemănările privind nonconformismul sau temele abordate în arta lor – care, sincer, cred că ar putea lega o groază de artiști, indiferent de epoca în care au trăit -, dincolo de curajul curatorilor de la Tate de a propune o astfel de expoziție (care va rămâne deschisă până în septembrie 2017), eu, personal, găsesc puțin exagerată această alăturare. Dar sigur îmi lipsesc multe date din acest câmp al conexiunilor și, fără doar și poate, viziunea.
Surse foto: creativetourist.com, remodernreview.wordpress.com, independent.co.uk, tate.org.uk
