Bookaholic

Până în toamna anului trecut, când la editura Humanitas a apărut volumul de memorii Bucuria de a nu fi perfectă, Riri Sylvia Manor îmi era un nume cunoscut destul de vag. Cu atât mai mare a fost surpriza de a descoperi una dintre cele mai bune cărți de memorialistică din câte am citit până acum. Și asta pentru că viața scriitoarei a stat și stă în continuare, din multe puncte de vedere, sub semnul extraordinarului, atât ca natură a experiențelor, dar și ca mod de a le trăi, de a le absorbi, de a le transforma în înțelegere și, nu în ultimul rând, de a le pune în pagină, de a le transforma în povești.

Născută în România în 1935, stabilită în Israel din 1960, Riri Sylvia Manor a fost pasionată de literatură, dar, din rațiuni practice și politice, a ales facultatea de medicină, specializându-se în neuro-oftalmologie. A publicat zeci de articole și capitole în cărți de specialitate, a devenit profesor la Universitatea din Tel Aviv, membră în numeroase societăți științifice internaționale și a înființat prima unitatea de neuro-oftalmologie din Israel. Imediat după Revoluție a inițiat și s-a implicat în numeroase activități prin care a ajutat spitalele din România. După 40 de ani de întrerupere, în 2000 a început să scrie din nou poezie în limba română, în 2002 înființând Societatea de scriitori Israel-România, contribuind astfel la venirea lui Amos Oz în țara noastră. Din 2002, face naveta între cele două apartamente din București și Tel Aviv.

Încă de la primele pagini ale cărții, surpinde plăcut tonul relatării, calmul din spatele fiecărui rând, profunzimea și blândețea înțelegerii dramelor trăite, ochiul proaspăt cu care se privește trecutul. Bucuria de a nu fi perfectă este o carte doldora de povești ce străbat spații și perioade dintre cele mai diverse, o colecție de povești în povești, unite prin fire discrete, cu textură delicată, în spatele cărora stă multă luciditate, privire critică, dar și eleganță, căldură.

Portretul României înainte și după Revoluție, obsesia mamei pentru Craiova lăsată în urmă, figura luminoasă a bunicului, nenorocirile ascunse în tăcerea bunicii, propria copilărie învolburată dintr-un București aflat sub bombardamente, lumea descoperită întâmplare cu întâmplare și mai ales întrebare cu întrebare de către copilul singuratic, povara războiului revărsată asupra tuturor, sub forme dintre cele mai zguduitoare, zidul dintre lumea adolescenței și lumea părinților, drama exilului, reîntoarcearea în România anilor ’90, ajutorul dat spitalelor din România, libertatea și senzația de a fi viu prin intermediul cărților, cărțile ca realitate aleasă, multă vreme singura capabilă să spulbere singurătatea, stafiile din epoca lui Ceaușescu rămase pe străzile memoriei, jocurile copiilor, prieteniile, despărțirile – sunt doar o parte dintre ușile și ferestrele ce se lasă deschise sau închise pe lungile și întortocheatele coridoare ale trecutului.

Dintre toate acestea, un impact aparte îl au însă complicațiile tragico-absurde ale condiției de evreu care afectează adânc și pe termen lung viața tuturor membrilor familiei. O lege prevede că, dacă o familie creștină vede un apartament locuit de evrei și îi place, poate cere și primi un ordin de evacuare a apartamentului. Copilul evreu nu are voie să învețe alături de copiii creștini și este obligat să facă primii ani de școală primară într-o sinagogă prea mică, așa-zisele clase fiind despărțite de câte un paravan care nu absorbea deloc zgomotele. Evreii nu au voie să părăsească Bucureștiul, tatăl face rost de acte false cu care ar putea totuși pleca, dar bunicul are părul roșu și ar fi recunoscut oriunde drept evreu. Bărbatul decorat pentru fapte de vitejie (făcute cu părul roșu) în Primul Război Mondial, acceptă cu greu umilința de a-și vopsi periodic părul, ca o demimondenă, copilul stând de pază la ușă. Peste ani, vine și întrebarea sugestivă: „Care aviator dintre cei care aruncau bombe peste București aveau să-și închipuie că, în afară de a preface case normale în case dărâmate, iată, prefăcuse și un bunic roșcat într-un bunic brunet?”.

Războiul este măsurat și cu poveștile lui Creangă, fetița primind o carte cu desene sub care va începe să-și scrie „memoriile”, tot ce nu putea fi spus în fața altora: „Când am plecat din România, în 1960, am căutat cartea cu poveștile lui Creangă, am citit tot ce era scris sub poze și am șters, mâzgălind cu cerneală, rând după rând. Să nu râdă cineva la anticariat citind despre copiii dispăruți din aleea General Ghenea, dispărută și ea mai târziu, de parcă a intrat în turbinca lui Ivan Turbincă-Ceaușescu. Și nu a mai ieșit”.

Jocul metaforelor și al analogiilor, tehnica decupajului și a concentrării unor întâmplări cu subtil substrat aluziv-ironic îl provoacă pe cititor încă de la începutul cărții. Femeia întoarsă în țară după treizeci de ani e găsită de omul de serviciu uitându-se în lada cu gunoi a blocului: „Mă întrerupsese brusc din gânduri. Am tresărit. Câți ani trăisem în lumea ochilor închiși? Mi-a venit în minte că Narcis se oglindea în apă, eu – într-o ladă de gunoi, dar cu ochii larg deschiși de data aceasta. Ce potrivit ar suna aici englezescul bullshit, dar să nu mă aplec prea mult peste ladă”.

Reflecțiile sunt strecurate cu iscusință în scenele descrise: „Și tata începea să țipe. La bunicul. Să-i spună vorbe urâte. Bunicul nu-i răspundea niciodată, așa cum niciodată nu mi-a spus vreo vorbă rea despre tata. Bunicul și mama foloseau doar cuvinte frumoase. Cuvintele frumoase sunt ca și cărțile bune – o ancoră aruncată lângă un țărm promițător”. Mama, preocupată doar de Craiova propriei copilării și de imaginea familiei sale în ochii vecinilor, își pedepsește fetița pentru o fotografie luată de la o cunoștință, arzându-i revistele și o parte dintre cărți. Amorțită de durere, fetița scormonește în lada de ars gunoaie și salvează o parte din reviste și cărți. Peste ani, episodul îi oferă o anumită perspectivă asupra vieții: „Lucrurile frumoase pe care viața ți le aruncă la gunoi trebuie să încerci, măcar, să le cauți, să le găsești, să le ridici, să le cureți, să le privești ca și cum ar fi noi. Viața poate musti și din gunoi. Să nu fii nefericit când lucrurile frumoase își sunt aruncate la gunoi, chiar dacă nu le mai poți regăsi și recicla. Important e să încerci să le mai vezi o dată”. Chiar dacă piticii din povești și razele de lună pe care se cațără aceștia rămân uneori în gunoi.

Firele care se leagă surpinzător peste timp și acrobațiile asociative la care recurge Riri Sylvia Manor densifică mereu semnificațiile și fac din Bucuria de a nu fi perfectă nu doar o extraordinară carte cu valoare de document, ci și o poveste a devenirii unui om care, în ciuda traumelor, alege firescul iubirii: „Viața îți dă lecții, un fel de doctorat al iubitului-mai-puțin. Un doctorat al nefirescului. Pentru că firesc e să iubești”.

Riri Sylvia Manor, Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București – Tel Aviv 1941-2015, Editura Humanitas, 2016

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!