Sinceritatea e o monedă preţioasă de schimb. Valorează enorm, iar când o pierdem, făcând un schimb în defavoarea noastră, ne simţim de parcă am fi pierdut o avere. „Sinceritatea lui Jules Renard ţâşneşte aproape necontrolat, eul său are sensibilitatea unui jupuit de viu şi este într-adevăr haïssable în ochii celui care îl examinează”, scrie Modest Morariu în prefaţa Jurnalului scris de Jules Renard, autorul binecunoscutului Morcoveaţă.
Jurnalele au în ele aproape întotdeauna ceva fantastic, elemente deosebite pe care nu le găsim în operele scriitorilor care şi-au scris memoriile. Este şi cazul acestui Jurnal, semnat de Jules Renard. O singură carte a supravieţuit din seria tuturor caietelor pe care doamna Renard le-a distrus. Şi chiar dacă ne întrebăm ce anume ar fi putut conduce la o asemenea decizie, parţial îi înţelegem motivele: Jules Renard nu se teme să scrie deschis, tranşant, în jurnalul său, despre viaţa de familie, despre prietenii săi, despre cei mai cunoscuţi scriitori ai vremii. Şi sinceritatea, astfel expusă, nu poate să atragă decât un astfel de negoţ nefavorabil, ca cel amintit mai sus. Valoroasă, moneda sincerităţii poartă în ea şi un soi de blestem: al însingurării inevitabile într-o lume care nu a pus niciodată preţ pe sinceritate decât dacă era despre alţii.
Prin acest Jurnal, Jules Renard surprinde datorită unui mozaic reuşit şi complex de sentimente, emoţii, gânduri şi concluzii. Ne farmecă pe neaşteptate, de la o zi la alta, de la o însemnare uşor cinică până la una neaşteptat de amuzantă. Ne-a dăruit, cum subliniază acelaşi Morariu, o serie de autoportrete pe care nu am reuşi să le schiţăm pe de-a-ntregul – ne-ar fi necesară o doză mare de sinceritate:
„Fiecare dintre planurile autobiografice conţinute în Jurnal sugerează câte un autoportret de caracter: mondenul, vanitosul, tatăl de familie, omul de litere etc., pentru ca din suma lor să se constituie autopotretul global al omului Jules Renard în toată complexitatea lui”.
În aceste pagini, mai scrie acesta, „domină, într-o bună tradiţie a spiritualităţii franceze, moralistul obsedat de condiţia sa umană”. Avem astfel subiectele care compun o viaţă, alături de calităţile care se impun unui mediu îmbibat de cultură. Micile critici, marile invidii, competiţiile făţişe sau, dimpotrivă, ascunse. Opiniile care se spun în faţă sau care se păstrează pentru jurnal.
Fragmentele furate din conversaţii cotidiene. Glume făcute pe seama altora, glume pe seama propriei persoane. Şi, mai ales, în toate, dar absolut în toate, o sinceritate care dezarmează, cucereşte, farmecă. Ne face umili în faţa unor pagini pe care azi nu ştiu dacă am avea curajul să le scriem. O sută şi ceva de ani mai târziu, toate acestea ne vorbesc mai tare ca niciodată şi ne rostesc, răspicat, adevăruri uitate sau lecţii importante:
„Talentul este o chestiune de cantitate. A avea talent nu înseamnă a scrie o pagină: înseamnă a scrie 300. Nu există roman pe care o inteligenţă obişnuită să nu-l poată concepe, nici frază, oricât de frumoasă, pe care să n-o poată construi orice începător. Rămâne să ridici condeiul, să-ţi potriveşti foile de hârtie, să le umpli cu răbdare. Cei puternici nu şovăie. Se aşază la masă. Vor asuda. Vor merge până la capăt. Vor secătui cerneala, vor istovi hârtia. Este singura deosebite dintre oamenii de talent şi nevolnicii care nu vor începe niciodată”. (Anul 1887)
„31 octombrie. Deseori ne apucă pofta să ne schimbăm familia naturală pe o familie literară pe care ne-o alegem pentru a-i putea spune cutărui autor al unei pagini emoţionante: frate”.
„Când nu te mai bizui pe nimic, trebuie să te bizui pe totul. […]”.
„12 august. Marea uşurinţă cu care îşi însuşea ideile şi sentimentele autorilor preferaţi îi paraliza originalitatea. Nu se putea fixa. I se părea că fiecare carte închide o cugetare excelentă, o teorie bună pe care o adopta numaidecât. De aici, o veşnică risipă în mintea lui, o multiplicitate de gusturi care îşi găsea totdeauna o împlinire, dar şi o eclipsă a scopului propus, paşi pierduţi, inutile călătorii literare, un eclectism obsedant care l-a menţinut în mediocritate şi a făcut din sufletul său un autentic suflet literar, parazit pe alte suflete şi incapabil să trăiască prin el însuşi. […]” (anul 1888).
„Creierul meu este o uzină de noapte”.
„A crede omenesc ceea ce ne este propriu doar nouă, iată marea eroare” (anul 1890).
„M-am obişnuit să scriu tot ce-mi trece prin minte. Un gând îl notez în zbor, fie şi nesănătos sau criminal. Este limpede că aceste însemnări n-ar reda totdeauna omul care sunt în realitate. Suntem iresponsabili de bizareriile minţii noastre. Putem izgoni doar imoralul şi ilogicul,, dar nu să le şi împiedicăm să vină”.
„Ce este imaginaţia noastră în comparaţie cu cea a unui copil care vrea să facă o cale ferată din câteva fire de sparanghel?” (anul 1891)
„Adevărata fericire ar fi să ne amintim de prezent”.
„7 decembrie. Nu există decât un singur fel de-a fi ceva mai puţin egoist decât ceilalţi: să-ţi mărturiseşti egoismul”.
„Această carte va răni multă lume. M-a rănit şi pe mine însumi de parcă sufletul mi-ar fi carne vie. Îmi imaginez că n-am fost sincer. Prea am vrut să fiu sincer ca să fi reuşit”. (anul 1892)
„Se pregătea să spună: «Vin din partea domnului cutare», dar văzu o mutră atât de cruntă, încât înainte de-a sta jos, se ridică, îşi puse pălăria şi spuse, întorcând spatele:
– Plec din partea domnului cutare” (anul 1893).
„Astăzi nu mai ştim să vorbim, pentru că nu mai ştim să ascultăm. N-are nici un rost să vorbim bine: trebuie să vorbim repede, ca să terminăm înaintea celui care ne răspunde. Nu reuşim niciodată. Putem spune orice şi oricum: întotdeauna ni se taie vorba de la gură. Conversaţia este un joc de foarfece de grădinar, fiecare taie vocea vecinului de îndată ce răsare”.
„Nu mă plictisesc nicăieri căci, după mine, a te plictisi înseamnă a te insulta pe tine însuţi”.
„Să trăieşti şi să-ţi judeci viaţa: care om e capabil şi de una, şi de alta?” (anul 1894).
„17 ianuarie. Ne ascultăm, înfriguraţi, cu un surâs enigmatic şi stăruitor. Nu iubim la modul sentimental decât femeile din vise, din somn, cele care depun în inimile noastre o mică floare albastră ce mai trăieşte o oră, o dimineaţă după ce ne trezim”.
„Astăzi, literaţii îşi fac copii după scrisori, pentru ca posteritatea să le adune mai uşor corespondenţa”.
„- Sunt un om cinstit, domnule!
– Rău faci: asta-i o meserie proastă […]”.
„Memorie, adu-mi ţinutul meu, pune-mi-l pe masă. Neplăcut este că înainte de a-ţi aduce aminte de nişte locuri trebuie să le şi vezi, să calci prin noroiul lor”.
„Un creier bine întreţinut nu oboseşte niciodată”.
„Sunt un orologiu al cărui pendul se mişcă neobosit de la orgoliu la umilinţă; dar, zdravăn pe picioarele mele, păstrez echilibrul şi rămân drept”.
„Antrenamentul condeiului. Singură, gândirea se duce unde vrea ea. Cu condeiul, nu e mai liberă. Ea trage de partea ei, el de-a lui. E ca un orb pe care-l duce bastonul aiurea, şi ceea ce tocmai am terminat de scris nu mai e ceea ce voiam să scriu.”
„Ce înseamnă această nouă literatură umanistă? Suntem oare mai buni astăzi decât ieri? S-a descoperit de curând al miilea subiect de roman: umanitatea. Până acum nu prea ne-am preocupat de ea. Putem spune că subiectul umanitate nu exista şi nimeni nu-l tratase. Despre ce vorbeau părinţii noştri, mă întreb”.
