Parcă a trecut un secol de când primeam, la sfârșitul lui iunie, foi cu lecturile de vacanță obligatorii pentru școală. Acum sigur că mi-aduc aminte de ele cu drag, dar atunci erau realmente un chin – și nu neapărat titlurile, cărțile pe care le aveam de citit propriu-zis, ci caietul de lecturi care trebuia predat în prima săptămână de școală, caiet verificat la sânge de domnii și doamnele profesoare de română, și pe care primeam, de cele mai multe ori, prima notă la limba și literatura română pe anul școlar în curs.

Așa că ultimele săptămâni de vară erau mereu cele care mă torturau: nu conta cât de frumoasă fusese vacanță căci, cu puțin timp înainte de a se termina, trebuia să mă apuc să fac povestiri ale cărților pe care le avusesem de citit, caracterizări de personaje, eseuri peste eseuri, să scot citatele preferate din lecturile respective (asta era cea mai ușoară și plăcută îndeletnicire, o făceam oricum, pentru mine) ș.a.m.d.

M-a cuprins nostalgia când, în urmă cu puțin timp, am fost acasă la mine, în Slobozia, și, într-un moment de pauză de lectură, seara târziu, m-am apucat să citesc din caietele părăsite prin sertarele din fosta mea cameră. Se pusese mult praf pe ele și le-am șters cu grijă, deschizându-le pe rând. Am dat paginile jurnalelor mele, citind cu nesaț, poezelelor, pieselor de teatru în lucru și începuturilor de roman (hai, nu strâmbați din nas, sunt convinsă că și voi ați comis-o la un moment dat). Nu știu cum, am ajuns, la ore înaintate în noapte, la caietele studențești cu lecturile de vacanță obligatorii pentru școală. Și a început distracția :).

Ce bine că nu le-am aruncat pe toate – aveam obiceiul ăsta, sertarele erau mici și oricum trebuiau împărțite cu sora mea, așa că mai aruncam, din când în când, caiete pe care nu le consideram importante sau de care credeam că nu mai am nevoie. Am râs mult de rezumatele pe care le făceam, mi-am amintit de unele cărți care m-au obsedat la vremea aceea, m-am amuzat de teribilismul vârstei (uitasem că obișnuiam să citesc, încă din generală, cărți triste, grele, despre moarte, depresie etc.) și de comentariile „impertinente” pe care le făceam pe marginea unor texte obligatorii – aparent, taxam tot; criticam, de exemplu, încă de pe atunci, sentimentalismul în exces, și nu-mi era teamă de furia profesorilor chiar dacă, pe cont propriu, alegeam cărți mai „rele” uneori :).

Incursiunea aceasta în lumea caietelor cu lecturile de vacanță obligatorii pentru școală m-a făcut să realizez care a fost momentul în care am început să citesc pe bune, pe rupte, în draci și pe nerăsuflate. Și, mai mult decât atât, m-a determinat să mă gândesc acum, la mulți ani distanță, la cât de spinoasă este această problemă, cum este ea o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, e grozav că ești direcționat de către școală (programă, profesori) spre lectură – constrângerea poate funcționa și-ți poate deschide apetitul pentru citit sau îți poate trezi un instinct de revoltă benefic, deși în altă direcție (de tipul nu citesc ce-mi dau ei, ci ce-mi place mie).

Lecturile de vacanta obligatorii pentru scoala 1

Sursa

Pe de altă parte, e oribil să ți se impună să citești numai clasici, cărți bătătorite – pentru care există sute de comentarii în cărți și pe internet – sau cărți total nepotrivite pentru vârsta ta, fie din punct de vedere al limbajului, fie al subiectului, al modului în care sunt scrise etc., cum ar fi Ion Creagă în clasa I, a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, etc. (repetiția aceasta chiar cred că-i aduce în pragul disperării pe cei mici, mai ales că nu mai pot pricepe lumea respectivă) sau Hemingway în clasa a VIII-a (când e posibil să nu înțelegi mai nimic).

Totuși, nu văd, momentan, altă soluție decât ca lecturile de vacanță obligatorii pentru școală să existe în continuare (mulți rămân, poate, doar cu acestea), dar sub o formă puțin schimbată, adaptată fiecărei generații. O să dezvolt puțin în rândurile de mai jos.

Memoria mea nu reține date cu privire la lecturile din clasele primare. Bănuiesc că citeam, mereu am fost conștiincioasă, făceam ce mi se spunea, în general. De-asta eram considerată tocilară :). Însă țin minte perfect că, atunci când am trecut în clasa a V-a, lucrurile s-au precipitat: aveam o profesoară de română exigentă, care pusese ochii pe mine (habar n-am de ce) și cred că mai mult de dragul și de rușinea ei mă pregăteam intens la materia respectivă.

Spuneam și într-un material recent că la mine în casă nu se prea citea – asta înseamnă că pe tatăl meu nu l-am văzut niciodată cu o carte în mână (ba chiar se amuza pe seama mea când mă vedea că citesc), mama mea citea doar în vacanțe (cu o poftă de care sunt și acum mândră când îmi amintesc), căci serviciul și treburile casei o țineau ocupată în restul timpului, iar sora mea doar când era musai (de altfel, ea a și mers pe partea concretă a lucrurilor: matematică, fizică, informatică, bla bla 🙂 ). Biblioteca personală era alimentată exclusiv de mama și, mai târziu puțin, de prin clasa a șaptea – a opta, de mine. Dar toate astea nu m-au împiedicat să citesc, ba dimpotrivă, eram contra curentului, ceea ce-mi pica numai bine la orgoliul puber.

Sugeram, mai devreme, că lecturile de vacanță obligatorii pentru școală m-au determinat să devin cititoare, „meseria” mea preferată. Cum de? Păi, profesoara de română despre care vă povesteam ne dădea de citit, fără excepție, cam treizeci de cărți pe vară. La începutul anului școlar, ne lua caietele acasă și le citea rând cu rând, pagină cu pagină. După ce termina, ni le aducea, corectate, la clasă. Ne ridica în picioare, pe fiecare în parte, și ne punea câteva întrebări de tipul: Cine era Lică Sămădăul? Cum arăta Vitoria Lipan? Care sunt copiii favoriți ai lui moș Timofte? Cu ce nume a fost botezat copilul Anei? Ce s-a întâmplat după ce Tom l-a văzut pe criminal în cimitir? ș.a.m.d. Dacă nu te prindea în caietele de lecturi că ai copiat din vreo carte de comentarii (1 era nota pentru o astfel de acțiune), atunci când îți punea întrebări din cărți își dădea seama dacă ai citit sau nu.

Caiet de lecturi obligatorii de vacanta

Sursa – ale mele nu erau așa colorate 🙂

Nu-mi face plăcere să recunosc acest lucru, dar o vreme am „fentat” sistemul doamnei profesoare. Aveam permis la trei biblioteci: cea de la școală, cea de la Casa de Cultură și cea județeană (paradisul în care găseai cele mai multe cărți). O dată pe săptămână, făceam o vizită la fiecare: la cea de la școală înarmată cu foaia cu lecturile obligatorii, iar la celelalte în căutare de cărți pe gustul meu – pe care le găseam după ore de cotrobăit printre rafturi. Începeam cu cele pentru școală: citeam primele douăzeci de pagini dintr-o carte și, dacă nu mă prindea, ultimele douăzeci; apoi, citeam cu atenție prefața cărții respective (știți și voi că toate „operele mari” au parte de prefețe ample, adevărate studii literare) și, după ce încheiam, mă apucam să scriu un rezumat al volumului din ceea ce înțelegeam din prefață și paginile citite. Se pare că eram suficient de isteață încât să nu copiez, ci povesteam, mă foloseam de propriul vocabular limitat, ceea ce nu ridica suspiciuni.

De obicei, după ce terminam un rezumat, mă apucam de vreo carte descoperită de mine. Regula era să scriu o povestire pe săptămână și, după aceea, mă avântam în alte lecturi. Nu mă țineam mereu de asta, lăsam uneori rezumatele pe ultima sută de metri, înainte să înceapă școala. Dar peste lecturile personale nu săream. De exemplu, într-un jurnal de la treisprezece ani scrisesem că, în ultimele trei săptămâni, citisem Moartea lui Ivan Ilici de TolstoiColț alb de Jack London, Veronika se hotărăște să moară și Unsprezece minute de Coelho (da, știu…), Bătrânul care citea romane de dragoste de Luis Sepulveda, Moartea vizitează vrăjitoarele de Jan Martenson, Harry Potter și piatra filozofală de J.K. Rowling (abia începuse mania). Dacă trecea vreo săptămână fără acest ritual, eram tare tristă și scriam, aparent, despre asta.

Profa de română nu se prindea de operațiunea mea și nici măcar o dată nu a pus la îndoială faptul că citisem cărțile din lecturile de vacanță obligatorii pentru școală. Știți de ce? Pentru că, după câteva încercări de trișat (mai exact după prima vacanță, dintr-a cincea într-a șasea), m-am apucat să citesc pe bune, căci unele prefețe mă incitau la lectură, îmi dădeau motive să citesc cărțile respective, așa că ajungeam, fără să vreau, să le parcurg. S-a dus pe apa sâmbetei metoda mea de „fentat” și ajungeam și mai des la bibliotecă. Am avut norocul să întâlnesc bibliotecare pasionate de meseria lor, cu care îmi petreceam câteva ore pe săptămână în vacanțe și vorbeam despre cărți, îmi recomandau lecturi în funcție de ceea ce-mi plăcea, dar și de ceea ce știau că voi avea nevoie. Le adoram și le consideram prietenele mele, deși multe erau pe punctul de a se pensiona. Mă antrenam cu ele pentru școală, căci mereu când returnam cărțile îmi puneau întrebări – probabil să mă verifice, dar eu nu simțeam asta. Și la începutul anului aveam mereu un prim zece în catalog, chiar și în liceu, unde mizele erau și mai mari.

Lecturile de vacanta obligatorii pentru scoala biblioteca

Sursa

Așadar, acum știu că grație lecturilor de vară obligatorii am devenit cititoare, ceea ce mă face să militez pentru ele, să le apăr cu duioșie și nostalgie, să-mi doresc să existe în continuare, în ciuda tuturor dezavantajelor. Pentru că sunt lecturile de căpătâi, cele care au toate șansele să te facă dependent de lectură, chiar dacă sunt, majoritatea, „învechite”.

Nu știu concret ce cărți se mai dau de citit zilele acestea – am căutat, n-am găsit decât bibliografii de prin 2010 care, spre uimirea mea, recomandă și Jurnalul unui puști/ puștoaice sau Harry Potter, ceea ce e minunat, ar fi ideal să se îmbine cărți mai actuale, comerciale, cu cărți clasice. Așa că mi-ar plăcea să aflu de la voi ce lecturi obligatorii mai aveți, dacă sunteți la școală sau dacă aveți copii sau rude care sunt la școală. Apropo, dacă sunteți elevi și ați avut răbdare să citiți până aici articolul acesta, m-aș bucura să le dați lecturilor obligatorii o șansă, oricât de nașpa vi s-ar părea acum. Cine știe, poate chiar vă vor plăcea :).

Chiar așa, voi ce experiențe ați avut cu lecturile de vacanță obligatorii pentru școală?

 

Sursă imagine principală

5 comentarii
  1. AvatarGombos Ana-Maria

    Predau limba romana intr-o comuna din apropierea Bucurestiului si portofoliul de vacanta este una din cerintele obligatorii pentru elevii mei. Sunt total de acord cu introducerea lecturilor adaptate varstei si viziunii specifice varstei copiilor. Caut sa ma adaptez in permanenta la cerintele literare actuale. Anul trecut am citit “Insemnarile unei pustoaice” o carte care m-a captivat si m-a amuzat tare mult si, de aceea, am recomandat-o si copiilor de la scoala care au fost incantati sa descopere si altfel de lecturi. Cred ca se poate imbina in mod fericit literatura clasica si cea contemporana. Mi-a placut mult articolul si mi-a dat cateva idei pe care le voi folosi pe viitor la clasa.

    Reply
  2. AvatarRemus

    “… spre uimirea mea, recomandă și Jurnalul unui puști/ puștoaice sau Harry Potter, ceea ce e minunat…”, come on…Harry Potter nu e literatura; e cea mai nociva forma de a pune in contact cu literatura un copil care nu citeste, il poti leza pe viata cu astfel de carti.
    Ideea e ca nu ai cum sa-i atragi pe copii spre lectura dandu-le carti care sunt facute explicit pentru ei. Daca te uiti cu atentie nicio asa-zisa carte pentru copii nu e de fapt pentru copii. Gandeste-te la Alice in tara minunilor sau la Calatoriile lui Guliver sau Moby Dick. Toate ascund o profunzime abisala in spatele povestii aventuroase. Literatura pentru copii(cea scrisa de scriitori clasici) e de o subtilitate imensa pentru fiecare adult. Deci…off with Harry Potter.

    Reply
  3. AvatarRemus

    come on…de ce mi-ai sters comentariul? n-am vorbit nepoliticos, am prezentat argumente, le-am sustinut, de ce esti nepoliticoasa?

    Reply
  4. AvatarAndrada

    Ce frumos, da, uitasem de liatele cu carti pt vara.. 🙂 nu mai am caiete de nicjun fel, din pacate. Dar vara, in liceu mai ales, aveam de citit literatura universala, de care nu prea era timp in timpul anului.. Si eu sunt curioasa ce s o mai da acum de citit vara

    Reply
  5. AvatarMădă

    Sunt elevă și trec într-a 11-a. Profesoara mi-a dat să citesc “Enigma Otiliei”, “Nuntă în cer” și “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. “Enigma Otiliei” mi-a plăcut cel mai mult.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *