Tag: ironie

Și iubirea se învață – Alain de Botton, „Ce se întâmplă în iubire”

Născut în 1969 în Elveţia, dar stabilit la Londra, Alain de Botton este unul dintre cei mai populari scriitori. Operele absolventului de istorie şi filozofie de la Cambridge sunt traduse în peste douăzeci de limbi, bucurându-se de o faimă internaţională, deşi nu unanimă, în America fiindu-i contestată maniera de a „coborî în stradă”, de a populariza filozofia. După romanele eseistice de la începutul carierei sale de scriitor (Essays in Love – 1993, The Romantic Movement - 1994, Kiss & Tell -1995), A. de Botton şi-a găsit vocaţia în genul eseistic, impunându-se atenţiei internaţionale cu lucrarea How Proust can Change your Life - 1997, urmată de The consolation of Philosophy - 2000, The Art of Travel - 2002, Status Anxiety - 2004 şi The Arhitecture of Happiness – 2006, The Pleasure and Sorrows of Work – 2009, Religion for Atheist – 2011, How to Think More About Sex – 2012, Art as Therapy – 2013, The News: A user's Manual – 2014. Citeşte tot articolul


Ultimul Vonnegut: „Un om fără de țară”, cu desenele originale ale scriitorului

Nu știm dacă Vonnegut și-a propus să facă din A Man Without a Country (subintitulat A Memoir of Life in George W. Bush’s America, păcat că editorul român a ales să omită acest detaliu, altfel, destul de important) testamentul său literar. Citindu-i cărțile anterioare și remarcând umorul foarte special, care a devenit un fel de marcă înregistrată Vonnegut, cred că mai curând nu. Nu era genul sentimental - cel puțin, nu în sensul clasic al cuvântului - și nici nu agrea clișeele decât, cel mult, ca ținte în care să-și arunce bine ticluitele sale săgeți ironice. Un om fără de țară a apărut în 2005, când marele prozator american avea 82 de ani, cu doi ani înainte ca el să se mute într-o lume (cu siguranță) mai bună; în 2008, a fost tradusă și în limba română, la Editura Rao, editorul păstrând – din fericire! – desenele originale semnate de autor. Citeşte tot articolul


Un Shylock al zilelor noastre, Howard Jacobson – „Shylock este numele meu”

În 2015, pentru a întâmpina cei 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, editura britanică Hogarth a lansat un proiect ce își propune revizitarea pieselor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care aduc în actualitate personaje și teme centrale din binecunoscutele piese: Jeanette Winterson – Poveste de iarnă, Howard Jacobson – Neguțătorul din Veneția, Anne Tyler – Îmblânzirea scorpiei, Margaret Atwood – Furtuna, Tracy Chevalier – Othello, Edward St Aubyn – Regele Lear, Jo Nesbø – Macbeth, Gillian Flynn – Hamlet. Citeşte tot articolul


„Țuică. Înjurături. Viață obișnuită” – „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, Ciprian Măceșaru

„e frumos aici, da' degeaba”

În Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ciprian Măceșaru face literatură din realitățile românești. Dar nu oricum, ci cu mult umor și cu o ironie ce își scutură îndelung clopoțeii, atacând tipare ale existenței. Și nu sunt mulți scriitorii români care au reușit să facă asta. Dacă Cezar Paul-Bădescu revizita în Tinerețile lui Daniel Abagiu, cu umor subversiv, realități din perioada comunismului, cartea lui Ciprian Măceșaru se hrănește din viața nostră cea de toate zilele. De ieri, de azi și de mâine. Citeşte tot articolul


Ficţiuni, supravieţuiri şi o revoluţie – „Viaţa ficţiunii după o revoluţie”, de Radu Cosaşu

Cunoscutul scriitor Radu Cosaşu – autorul seriei de Supravieţuiri (povestiri de „supravieţuire” în comunism), reeditate la Editura Polirom (revăzute şi rearanjate de scriitor) – a publicat recent ultimul volum al seriei, intitulat cât se poate de sugestiv Viaţa ficţiunii după o revoluţie. E un volum aşteptat, fiindcă Radu Cosaşu – cunoscut publicului larg, după ’90, ca jurnalist la Dilema veche, unde deţinea rubrica literară plină de savoare „Din vieaţa unui extremist de centru” – s-a retras, acum câţiva ani buni, din presă tocmai pentru a încheia Supravieţuirile, adăugându-le voletul lor postdecembrist. Citeşte tot articolul

Candoarea politicii în „Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea” de John Steinbeck

John Steinbeck este cunoscut mai degrabă pentru romanele sale ample, serioase, cu tematică socială (Fructele mâniei, Iarna vrajbei noastre), deși, nu o dată, a dovedit că stăpânește foarte bine și tehnica prozei satirice. Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, microroman publicat în 1957, când cariera scriitorului american se afla la zenit, este o astfel de proză. Ironică, necruțătoare cu viața politică, împingând satira până la caricatural, Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea poate fi considerată o bună lecție de conduită politică, dar și un foarte bun breviar al „faunei”, să-i spun așa, politice. Citeşte tot articolul

Shani Boianjiu carte de debut

Oamenii eternității nu se tem niciodată, de Shani Boianjiu – un roman puternic, captivant, autentic

Din 2012, numele lui Shani Boianjiu a apărut foarte des în presa internațională grație volumului ei de debut, Oamenii eternității nu se tem niciodată (Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Ioana Filat, iunie 2014, titlul în original: The People of Forever Are Not Afraid). Tânăra scriitoare israeliană (în prezent, de 27 de ani), cu origini românești și irakiene, și-a scris primul roman nu în limba maternă (ebraică), ci direct în limba engleză - și asta pentru că l-a început atunci când studia engleza și antropologia la Harvard, la un curs de creative writing, imediat după ce și-a încheiat serviciul militar obligatoriu în Israel. De altfel, experiențele din perioada stagiului în Forțele de Apărare Israeliene au stat la baza romanului de față.  Citeşte tot articolul

Dumnezeu explicat într-o cursă de taxi – de citit în taxi (sau în autobuz, metrou, acasă)

Dacă eşti un bookaholic înrăit, probabil că nu ratezi nici un moment pentru a citi – de ce să pierzi două ore pe zi, dus-întors, în transportul în comun, aşteptând enervat să treci de stopul ăsta, apoi de următorul, şi tot aşa, când ai putea să mai citeşti vreo douăzeci de pagini dintr-o carte? Recunosc că eu aşa fac, sunt acel gen care citeşte chiar dacă am loc în autobuz sau nu, dacă am de ce bară să mă ţin sau nu (da, ştiu, poate că e cam enervant pentru alţii). Evident, nu citesc cărţi de filosofie, dar o carte de beletristică mă relaxează întotdeauna în miniexcursia pe care o fac zilnic din cartierul meu până în centru. Recent, mi-a atras atenţia un titlu, care părea parcă destinat acestui tip de cititor: Dumnezeu explicat într-o cursă de taxi, de Paul Arden (cu ilustraţii de Mark Buckingham), apărut la Editura Art, în 2012. Citeşte tot articolul